Noua lege a Educaţiei: Universităţile Sindicale înlocuiesc Universităţile Muncitoreşti…

„Din istorie nu se învaţă nimic, istoria se scrie ca să ştim ce trebuie să repetăm”…

 Legea educaţiei şi regresul oficializat...

 Legea educaţiei naţionale a fost fătată prin asomare şi toată lumea s-a liniştit obosită.

Parlamentul a jubilat că a reuşit să pună educaţia pe un făgaş.

Ar fi regretabil să se afirme că legea nu a adus şi lucruri noi. Multe au fost aduse, şi mai ales multe au fost aruncate cu furca. Ca în Myoritzia!

Alegerile Rectorilor au însemnat, în premieră, exersarea prevederilor legii. Si acum grozăvia a apărut în toată hidoşenia atent mascată de un parlament al regresului şi al îngheţării inerţiale în „…las-o tot aşa ca să ne fie nouă bine….”, adică nouă, universitarilor din parlament, şi nu ţării, contribuabilului fraier şi copiilor lui.

Procedurile puse în viaţă au dovedit că oricum ai asambla-o legea educaţiei a perpetuat organizarea de comitet pcr sau de sindicat comunist a universităţilor.

Din ghiveciul de autonomie universitară combinat cu alegerea democratică a Rectorului a rezultat că a fost consfinţită de fapt cea mai myoritică aberaţie: instituţia universitară cu finanţare din banul public şi condusă de un rector cu atribuţii manageriale, adică de ordonator de credit, care are sub mână directori de departament tot cu atribuţii manageriale, toţi ordonatori de credit aleşi chiar de cei care le sunt subordonaţi.

Astfel legea a consfinţit fără posibilitate de recurs, hoţia sindicală, marele sifon academic al banului public.

 De ce nu e bine….

 Ca să se înţeleagă aberaţia materializată cu legea în mână, trebuie spus că un conducător al unei instituţii poate avea funcţie reprezentativă sau funcţie de conducere activă numită de lege şi ordonator de credit (nemijlocit managerială).

Dacă funcţia de conducător are caracter reprezentativ atunci este firesc ca printre căile de alegere a persoanei potrivite, să fie posibilă şi alegerea din rândul colegilor din instituţie.

Când este vorba despre o funcţie de conducere efectivă, adică de un ordonator de credit, procedura de alegere „democratică” prin votul angajaţilor subordonaţi este incompatibilă cu gestiunea banului public, este incompatibilă cu eficienţa.

Este evident că în această situaţie, alegerea devine politică, iar conducătorul ales devine reprezentantul grupurilor care l-au ales pentru a-i satisface din banul public.

In acest legea educaţiei calcă legea codului fiscal a cărui principiu este gestiunea corectă şi neutră a banului public.

 Universitate Muncitorească, Universitate Sindicală…

 Primii ani ai socialismului au debutat cu o creaţie instituţională inedită: Universitatea Muncitorească. Era universitatea în care profesorii nu mai erau cei rezultaţi prin evoluţia firească profesională ci erau profesorii „curaţi politic”. Pentru a epura în mod eficient învăţământul românesc, partidul comunist a adus noi profesori universitari confecţionaţi peste noapte din muncitori, membri de încredere ai partidului.

In mod simetric, după 1989, când România a revenit în lumea liberă, produsele partidului comunist s-au organizat astfel încât puterea universităţii a rămas în mâna aceloraşi activişti de partid.

Prin noul text de lege, confuzia dintre autonomia universitară, adică organizarea internă profesională şi libertatea de expresie în interiorul universităţii şi prăduirea instituţionalizată a banului public a devenit stare de normalitate.

 Ce urmează?

 Societatea civilă, întreaga societate românească trebuie să cunoască faptul că banul public a încăput în mod nemijlocit pe mâna celei mai proaste gestiuni, a gestiunii sindicale. Practic banul public a fost aruncat la cei care îl vor consuma fără a avea nici cel mai mic respect pentru contribuabil.

Se impune modificarea codului fiscal prin completarea cu prevederea:

„...In nicio instituţie a statutului, nici un ordonator de credite nu poate fi ales în funcţia de conducere prin votul angajaţilor subordonaţi lui din aceea instituţie. Orice ordonator de credit trebuie să fie angajat prin concurs public sau să fie numit dintre persoane care au fost angajate prin concurs public....”

Cu alte cuvinte, rectorul – conducător efectiv, ordonator de credit, şeful de departament nu va trebui ales niciodată de către angajaţi, colegii lui, ci va trebui promovat sau angajat numai prin concurs public, deschis oricărei persoane competente profesionale.