marți, 22 mai 2012

Ceaţa mioritică a plagiatelor aprinde lampa în lumea ignoranţei …


După ce zeci de ani a fost linişte, adică „…noi avem plagiatorii noştri…” şi „..voi aveţi plagiatorii voştri…”, buba s-a spart.
De unde până mai ieri, miniştri educaţiei nu putea fi bănuiţi de plagiat fiindcă fie nu ştiau să scrie, fie că nu aveau timp să scrie, s-a aflat că în România a existat şi plagiat.
Adică în România a existat ceva corupţi şi nişte plagiate…
Dar cum corupţii nu se dădeau corupţi, e normal ca nici plagiatorii să nu se dea plagiatori.
Si România trebuia să rămână ţara coruptă fără corupţi şi ţara plagiatorilor, fără plagiatori.

Si a fost invidia…

In ciuda faptului că se ştia bine că întreg sistemul de învăţământ din România este construit pe plagiat şi lipsă de competenţă, cheia începutului Reformei a fost invidia, sfânta mamă a caprelor mioritice.
Nici nu s-a pomenit bine numele deputatului pentru Ministerul educaţiei şi în grupurile apolitic-politice şi parapolitice de discuţii au început să circule informaţii despre lucrările discutabile ale acestuia.

…apoi realitatea…

Pentru cei care cunosc legea, infracţiunea a probată de la primele articole „…însuşirea fără drept a calităţii de autor…”. Simplu şi direct!
In mod practic, orice formă de expresie preluată dintr-o operă de creaţie fără citare este plagiat.
Ceea ce nu s-a străduit nimeni să observe a fost că proaspătul ministru îşi însuşea părţi din anumite lucrări deja publicate, taman acelea care erau disponibile fără plată şi apropiate de preocupările sale.
Cu alte cuvinte orice accident era evitat: erau preluate exact lucrări pe care ministeriabilul nu a fost niciodată în stare să le scrie.
Ministeriabilul a intrat iute în vrie şi a început să îngâne speriat că de fapt el făcea popu­la­rizarea ştiinţei, adică vorbea prostimii din România despre marile realizări ale altora.
Jenanta explicaţie ţine la prostit-zăpăcita presă de scandal. In fapt, ministeriabilul ajuns ministru, omitea faptul că numele său apărea ca autor al cercetării şi nu ca lector la Universitatea populară din Oşorhei.
Si cum cu un singur ou în buzunar eşti hoţ şi bun de plată, tot aşa cu o simplă preluare ai comis plagiatul. Că eşti sau nu plagiator trebuie să o constate alţii, dar fapta s-a comis.
Este normal ca, după ce a judecat toate cazurile de corupţie, presa să treacă acum la judecat cazurile de plagiat.
A făcut-o în primul rând cu injurii, apoi cu comentarii fanteziste şi opinii din cele mai deşuchiate.
Dintre toate, culmea ignoranţei toboşate în toată media a fost confundarea plagiatului, adică a autenticităţii lucrărilor, cu originalitatea acestora.
Nici măcar realitatea nu i-a trezit pe îngerii ceţii: profesorul din Israel a recunoscut că lucrarea sa este greşită, dar ea este autentică, adică este a lui, pe când lucrarea ministrului, care este la fel de greşită pe cât este de copiată, nu este a acestuia.
Acesta este plagiatul şi el nu are nimic de-a face cu nici o competenţă ştiinţifică, fiindcă plagiatul este un simplu furt.

… şi în fine ignoranţa politicienilor…

Subiectul era prea copios ca să nu fie exploatat specific de oamenii politici care au mai dat de un stârv şi au mai evitat o dată firescul.
Ca să dovedească tragismul situaţiei au început să plângă imaginea imaculată a cercetării şi învăţământului românesc care cică ar fi acum compromisă.
Cu ochelarii lor de cal, aceşti politicieni de elită nu au sesizat că Israelul nu a dispărut ca stat când preşedintele său a fost condamnat şi închis pentru abuz sexual, nici Ungaria nu a rămas fără turişti români când preşedintele său a demisionat pentru că a plagiat, Germania nu a dat faliment când ministrul său de război sau ministra educaţiei au fost prinşi tot cu plagiate.

…şi ne-am dat cu ştiinţa-n farfurie…

Speriat de faptul că nu ştia prea multe despre ţara pe care s-a angajat să o conducă în cinste, primul ministru a dat lovitura de imagine şi de efect.
Nici mai mult, nici mai puţin, ‚mnealui, omul legii şi-ia dat cu ştiinţa’n farfurie!
Ca gestul  să aibă amplitudine reală la nivelul de la care vorbea, primul ministru a cerut Academiei Române să se pronunţe asupra plagiatului.
Păi domnule Prim, exista o suspiciune de plagiat, adică de furt ca să zic aşa!
De ce trebuie să faceţi apel la Academie?
Dacă se afla că ministrul educaţiei a furat un ou de bibilică, v-aţi fi adresat patriarhiei sau Muzeului de artă al României?
De când este Academia Română, bărbatul-femeie de serviciu al primului ministru?
Păi dacă Academia a României se ocupă de nişte amărâte de plagiate de ce nu dirijaţi trecerile pe roşu la Curtea Supremă? De ce să se ocupe Academia Română de starea culturii româneşti şi Curtea Supremă de marea corupţie când ele se pot ocupa de ce dictează primul României?
De când vă este Academia Română în subordinea funcţională domnule prim?
Chiar nu ştiţi domnule Prim şi chiar nu ştie preşedintele Academiei Române că Academia Română este o instituţie autonomă? 

… asta ne este ruşinea…

Da, domnule Prim, de aceasta trebuie să vă fie ruşine!
Nu de faptul că România are violatori şi plagiatori trebuie să vă fie ruşine. Trebuie să vă fie ruşine ca primul României îşi permite să-şi bată joc de rolul instituţiilor statului.
Trebuie să vă fie ruşine că în numele unei politici, oricare ar fi aceasta, nişte oameni îşi permit să-şi exerseze puterea vremelnică pe instituţii şi trebuie să ne fie ruşine că prin oamenii care le conduc aceste instituţii ajung să se supună necondiţionat factorilor politici.
Ruşine primului ministru, ruşine conducerii Academiei Române!

Pro’prim:

Primul ministru se face că nu ştie dimensiunea plăgii plagiatului în România: cu profesorii universitari care nu au plagiat de prin 1985 până în zilele noastre s-ar putea face cel mult două universităţi în România, iar producţia lor s-ar diminua la cel mult 20-30 de doctori pe an. Oare de ce se face?