Despre lege şi respectarea ei (3) Mitul universităţilor „imaculate” şi al indezirabililor „controversaţi” sau cu „dosar psihiatric”

Motto: Numai oamenii liberi au dreptul să fie controversaţi. Sclavii sunt întotdeauna exemple!

Inţeleapta „păstorire” a Universităţilor a purificat Universităţile ….

Ce se omite de multe ori este că regimul comunist a „păstorit” cu mare dragoste Uni­ver­si­tăţile şi învăţământul superior.

„Păstorirea” însemna că tot ce mişca în Univer­si­tate se făcea numai cu acordul organelor de partid.

Atât de puternică era „păstorirea” încât Rectorul era de fapt o marionetă de faţa­dă sau un activist notoriu.

Ce era atunci Universitatea? Universitatea era o simplă filială locală a partidului co­mu­nist!

Consecinţa este logică şi firească: Universitatea era Partidul, Partidul era perfec­ţiu­nea şi puritatea societăţii socialiste, în consecinţă Universitatea era puritatea întru­chi­pată, iar cine aducea atingere Universităţii producea o adevărată blasfemie, o ade­vă­rată hulă !

Toate organele şi organismele statului erau vigilente şi pregătite să lucreze într-o „maşină blestemată” să salveze cu orice preţ Universi­ta­tea-partid ! Toate organele adică Justiţia, Miliţia, Securitatea, Spitalele, Sindi­ca­tul etc. Persoana, individul nu reprezenta nimic, era firul de praf care nu se poate compara cu muntele…

Rectorul, victimă a lui Stolojan…

Anii `80 au pus în faţa Universităţii Tehnice din Cluj o problemă umană critică: un pro­fe­sor, rector, inventator şi-a aplicat invenţia împreună cu colegii săi aducând avantaje ma­te­riale importante statului român. Potrivit legii în vigoare, omul şi-a cerut drepturile care i-ar fi adus lui şi colegilor lui o sumă importantă de bani. In faţa „NU”-ului pus pe docu­men­taţia sa de mâna lui Stolojan, pe atunci director la finanţe, omului nu i-a ră­mas decât să se adreseze justiţiei pentru a-şi primi drepturile.

Inţelepciunea şi experienţa de Rector, l-au convins că este mai bine să nu te pui cu sta­tul, îndreptându-se împotriva Universităţii. „Maşinăria blestemată” a condamnat un om numai cu umbra sa, fără să pornească de pe loc…

Omul a rămas cu paguba, iar onoarea Universităţii a rămas nepătată.

Plagiatul descoperit a făcut o victimă dintr-un creator…

In jurul anului 1990, un respectabil profesor a descoperit într-o teză de doctorat a unui co­leg mai tânăr re­zul­tate şi pagini întregi din lucrările sale, inclusiv din brevetele sale de invenţie.

Când acesta a sesizat infracţiunea, s-a declanşat „maşinăria blestemată”.

In primul rând, profesorul a devenit „controversat”. Apoi, Rectorul-piesă a „maşi­nii bleste­ma­te”, a „lucrat” cu grijă vreo patru ani şi trei comisii de îngropare a cazului până când bie­tul profesor a ajuns suficient de bătrân ca să nu mai poată face drumul cu jalba’n proţap la biroul acestuia. In „munca de prelucrare” un rol important a revenit a­me­nin­­ţă­rilor voalate, dar persuasive şi permanente cu privire la relele care i s-ar fi putut tra­ge dacă ar fi făcut apel la justiţie.

„Maşina blestemată” a păzit încă odată puritatea Universităţii şi a mai sacrificat un om şi drepturile sale. A rămas eticheta de „controversat” pentru un om care a servit cu mun­ca şi creativitatea sa Univer­si­ta­tea zeci de ani şi sprijinul făţiş al instituţiei pentru plagia­tor! Si s-a întărit şi mai mult dreptul plagiatorului de a fi considerat hoţ cinstit şi om de ştiinţă­ în Universitatea Tehnică din Cluj….

Libertatea de opinie nu are loc în Universităţile româneşti…

Atenţia acordată Universităţilor de organele de partid şi represiune comuniste ar fi fost justificate dacă Universităţile ar fi avut conştiinţe civice adevărate.

Din păcate pentru România, cunoştinţele civice nu s-au mai înghesuit în Univer­si­tăţi după anii `60.

Este bine totuşi de amintit că Lucian Blaga a fost printre cei „lucraţi” de maşina blestemată alcătuită din colegi-cozi de topor, dintre care unii au şi azi funcţii de con­du­cere.

…şi înţeleapta „păstorire” a Universităţilor nu se poate termina brusc ….

Ca orice perioadă istorică, păstorirea comunistă a Universităţilor ar trebui să ia sfârşit. Mai corect ar fi trebuit să ia sfârşit. Asta în 1989!

De fapt păstorirea de către partidul comunist a fost înlocuită de păstorirea de către activiştii de partid rupţi de turmă.

Asemenea lupilor, activiştii de partid rupţi de turmă sunt mult mai periculoşi: le lipseşte lumina, le lipseşte farul care-i ducea pe vremuri spre noi glorii!

In absenţa luminii, fiecare, singuri sau în grupuri mici îşi fac lumina din orice or­goliu, oricât de murdar ar fi şi atacă, amintindu-şi cu nostalgie vremurile când erau, fă­ceau, erau, se numărau, erau ….

…iar justiţia îşi intră tot mai mult în drepturi …

Ultimii ani au însemnat şi primele semne pentru reacţii normale care vin din par­tea mem­brilor societăţii academice sau societăţii civile care înţeleg să-şi asume res­pon­sa­bi­li­tăţile civice şi să facă uz de drepturile lor de oameni şi de cetăţeni pentru a se apă­ra de cei care, ajunşi în conducerile universităţilor, găsesc normal să continue tra­di­ţia vechilor prac­tici comuniste.

In faţa acestor prime acte de normalitate după mai bine de şaizeci de ani, instan­ţele au fost pentru început surprinse din punct de vedere emoţional.

Pentru un judecător, produs al unei universităţii era greu de înţeles că alma mater ar fi pros­ti­tu­ată!

Emoţia a trecut însă la fel ca atunci când aceeaşi judecători îl separau pe tata de mama !

Din ce în ce mai mult, instanţele se pronunţă în favoarea „indezirabililor”, a „con­tro­ver­sa­ţilor”, denumiri-etichete, aplicate adesea de indivizi semidocţi ajunşi cu totul acci­dental şi regretabil pentru progresul culturii în universităţi după anul 1989.

Ce cauze ale „controversaţilor” judecă acum instanţele din întreaga ţară?

- Dreptul comunităţii academice de a fi informată asupra tuturor docu­men­te­lor de reglementare cu care operează conducerea Universităţii Tehnice. Există sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care Universitatea tehnică din Cluj este obligată să pună pe pagina web toate aceste do­cu­mente

- Obligaţia instituţiei academice de a trata cu respect şi înţelegere toate me­­moriile angajaţilor săi. Există sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care Uni­versitatea Tehnică din Cluj Napoca este obligată să răspundă memo­riilor unui angajat asupra abuzurilor conducerii universităţii Si în aceste con­diţii, conducerea Universităţii Tehnice nu a înţeles să respecte legea şi cerinţele justiţiei, motiv pentru care există acţiune în curs prin care Uni­versitatea şi rectorul ei vor trebui să plătească amenzi şi daune mo­rale în suma de circa 100,000 lei şi să se conformeze.

- Obligaţia instituţiei academice de a aplica legea în ceea ce priveşte acor­da­rea trans­pa­ren­tă a drepturilor salariale de merit (Universitatea Tehnică din Cluj Napoca).

- Obligaţia instituţiei academice de a respecta şi a nu îngrădi dreptul la ex­pre­sie şi critică a an­ga­ja­ţilor (Universitatea Politehnica Timişoara).

- Obligaţia instituţiilor academice de a respecta prevederile legale cu privire la scoa­terea la concurs a tuturor posturilor vacante şi de respecta toate con­diţiile impuse pentru angajare (Universitatea „Babeş Bolyai”, Uni­ver­sitatea Tehnică din Cluj Napoca).

- Obligaţia instituţiilor academice de a da în mod periodic publicităţii ra­poar­te asupra activi­tă­ţii conducerii şi asupra modurilor de soluţionare a sesi­ză­rilor (Univer­si­ta­tea Tehnică din Cluj Napoca).

Care este reacţia conducerilor Universităţilor?

Managementul nu a fost niciodată cea mai aplicată calitate a activiştilor de partid. Ajunşi în funcţii de conducere ale instituţiilor universitare, aceste persoane au considerat că a conduce o universitate, o instituţie publică înseamnă a aplica practicile comuniste de manipulare, a-şi aplica propriile legi sau mofturi.

Ajunşi în situaţii în care angajaţi ai Universităţilor conduse de ei au acţionat în in­stan­ţă, rectorii, prorectorii, decanii, prodecanii, şefi de catedră, secretarii organizatorici numiţi pompos „cancelari” s-au concentrat şi au aplicat metodele pe care le cunoşteau.

Tehnica nr.1. Discreditarea. Se face pe orice cale tuturor persoanelor care au înţeles să ceară aplicarea legii. Nu lipsesc aici tot felul de mici „scăpări” dirijate ale rectorilor încă în funcţie sau ale purtătorilor oficiali de cuvânt. Nu se scapă nici o ocazie, nici un interviu, nici un discurs electoral.

Tehnica nr.2. Etichetarea. Mijloc vechi de denigrare şi blasfemie publică, etichetarea ar trebui să aibă un temei. Omul trebuie să fie mai prost, mai urât, mai strâmb, mai prost îmbrăcat, mai puţin pregătit profesional. Aici a apărut paradoxul: de cele mai multe ori cei care cerea aplicarea legii erau membri ai corpului profesoral care nu presupuneau nici un dubiu asupra calificării sau ţinutei academice. Atunci s-a inventat eticheta stan­dard a revoluţiei analfabete din 1989: „persoană controversată”! Este puţin probabil că cei care folosesc eticheta ştiu ce înseamnă „controversat” sau care ar fi motivele „con­tro­verse” dar noţiunea este atât de necomună încât toată lumea de pe stradă o ia drept insultătoare.

Tehnica nr.3. Izolarea. „Controversaţii” trebuie izolaţi pe orice cale de către conducere. Se profită de faptul că legea română nu are noţiunea de hărţuire şi atunci „controver­sa­ţilor” li se face viaţa cât mai grea. Ei trebuie „să plece de bună voie din instituţie”!

Unii mai slabi de înger au făcut-o dintotdeauna! Cu alţii este mai dificil….

Tehnica nr.4. Asocierea sistematica a numelui cu ospiciul. Tehnica este luată la indigo din arsenalul securităţii. Din nefericire pentru organizatori, lucrurile s-au complicat cu os­pi­ciile: trimiterea la ospiciu nu se mai face din din biroul secretarilor de partid şi nici din biroul securităţii.

Tehnica nr.5. Măsura finală. O doresc din tot sufletul toţi rectorii Universităţilor „în stare critică”. Din păcate pentru ei, atât Ceauşescu cât şi Hitler nu pot să-i audă.

Un examen picat de orice conducere a Universităţilor : Managementul crizei….

O Universitate în care apare câte „un controversat”, adică un indezirabil, adică un incomod, adică o gură-spartă, adică un om care ştie ce vrea este „în stare critică”. In acest moment sunt „în stare critică” Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Tehnică din Cluj Napoca, Universitatea Politehnica Timişoara.

Toţi rectorii acestor Universităţi se plâng de nenorocirea care i-a lovit! Nu uită cu nici un prilej să amintească numele indezirabililor.

Pentru societatea civilă este greu de înţeles că rectorii acestor instituţii acade­mice îşi dovedesc încă odată lipsa de calificare şi impotenţa managerială.

Incă odată, fiindcă prima dată au făcut-o atunci când nu au aplicat legea care le intra în atribuţii. In acel moment ei trebuiau să-şi dea demisia. Cu întreaga şleahtă de lău­dători cu tot!

Aceeaşi rectori îşi dovedesc a doua oară lipsa de calificare în momentul în care nu ştiu să gestioneze criza de a se trezi în ogradă cu un om care este mai calificat decât el într-un anumit domeniu.

Să ai în ogradă un om cât mai calificat este o situaţie este dorită de orice mana­ger adevărat, dar este o nenorocire cu totul nedorită de un rector de sorginte comunistă, trăitor în structuri comuniste, rob al practicilor comuniste.

A te plânge de un astfel de om înseamnă a-ţi striga în gura mare incompetenţa. Inţelegeţi-i oameni buni şi lăsaţi-i să plece!

Nu au fost niciodată controversaţi, cel puţin în timpul vieţii…

Hitler, Ceauşescu, Chombe, Lenin, Stalin, …. Oare de ce?