Icul şi sula vs „masele şi scaunele critice”

Rândurile de mai jos se doresc a fi o punere faţă în faţă a practicii construcţiei cu teoriile non-construcţiei savant impotente.

Pentru cine nu ştie trebuie spus că icul este o scula veche de când lumea, sub forma unei pene, cu care se spărgeau prin introducere treptată şi forţată, pas cu pas a buştenilor sau blocurilor de piatră. La rândul ei sula este o altă sculă, simplă şi cu un vârf bine ascuţit, care sprijină mereu o tehnologie atunci când toate celelalte căi au fost epuizate şi nu au dat rezultat.

Este neîndoios că cele două scule primitive dar foarte eficiente reprezintă mijlocul, respectiv metoda oricărei acţiuni eficiente. Nu trebuie însă să uităm şi să reducem realitatea dar fiecare acţiune şi problemă concretă are icul şi sula sa.

Un exemplu va fi sursa de lumină luminatoare.

Dacă ne uităm la pericolul accidentelor ecologice transfrontaliere, este cu certitudine o problemă şi se impune să fie soluţionată. Icul trebuie să separe apele, adică pe cei care poluează de cei care nu poluează. Intrebarea vizează sula, locul unde se construieşte sula, cum acţionează sula şi în cele din urmă cum se dovedeşte că ansamblul este imbatabil.

Sula este în mâna organismelor internaţionale. Odată ce apare un accident ecologic transfrontalier, organismul internaţional amendează statul de pe teritoriul căruia a plecat sursa de poluare, de obicei apele unui râu (emisar). Sula se aplică sub forma unei amenzi şi rolul de sulă se manifestă prin cuantumul amenzii. Amenda este atât de mare încât statul care  primeşte nu o poate recupera integral de la agenţii economici care au poluat. Care sunt efectele sulei? Statul care primeşte amenda este „stimulat” să acţioneze împotriva potenţialilor poluatori înainte ca poluarea să se producă. Să facă bine statul să-şi găsească icul cel mai bine potrivit!

Se vede de aici că sula acţionează întotdeauna ca un dascăl perfect, care te face să înveţi pe propriile-ţi nevoi şi disconforturi!

Este evident că s-ar găsi destui să filozofeze că acelaşi efect s-ar putea obţine în momentul în care s-ar constitui o masă sau un scaun critic când conştiinţa „cetăţenilor juridici”, de exemplu ai României nu ar mai polua, i-ar împiedica să mai fie păcătoşi.

Se poate ? Evident că da, dar numai în cea mai ipotetică lume care există numai în mintea unor oameni care nu sunt în stare să creeze ci numai să filozofeze frumos!

De ce este această ipoteză a „masei şi scaunului critic” falsă, ipotetică şi sterilă?

In primul rând fiindcă presupune impersonalul, adică faptul că „masa sau scaunul critic” ar trebui să se constituie de la sine, fără aportul persoanelor vii. Evident că „masa şi scaunul critic” se pot regla numai printr-o alimentaţie corectă şi numai dacă este vorba despre persoane identificate. Când este vorba despre colective sau mulţimi de persoane, cum ar fi mulţimea poluatorilor potenţiali, nici o mâncare nu poate determina „masa sau scaunul critic”!

In al doilea rând fiindcă „masa critică” nu se poate dirija ci poate doar apărea în mod spontan sau ca efect al unei actiuni bine realizate. Cu alte cuvinte nu există nici o raţiune raţională prin care să se aştepte ca poluatorii să devină în mod spontan „conştienţi” sau plini de „conştiinţă civică”!

Se poate dovedi această concluzie? In mod evident că da.

Dacă nu ar fi fost pastorul Laszlo Tökes, Malta şi serviciile secrete prezente în Româna nu ar apărut nici astăzi „masa sau scaunul critic” care să schimbe regimul politic.

Dacă nu ar fi apărut unităţile lanţurilor de magazine românii nu ar fi avut nici un fel de „masă sau scaun critic” că să ajungă un popor de cumpărători.

Se poate concluziona că icul şi sula reprezintă metoda care este adesea dacă nu mereu, mai importantă decât calea sau călătoria.

Calea o găseşti, călătoria tot o faci dar metoda trebuie să o alegi. Alegerea însă o poate face numai un om liber, un om obişnuit să-şi ţină viaţa în propriile mâini.

Ce se întâmplă însă când omul nu este liber, când orizontul său este unul al unei slugi cu capul mereu plecat?

Atunci începe goana după minuni de oriunde până la Maglavit, apare dragostea de tătuci de la Decebal cel unic, la Stefan cel Mare sau Nicolae Ceauşescu atoateştiutorul şi atoatefăcătorul, teoriile non-acţiunii cum ar fi aceea a „maselor critice”.

Rudă cu fatalistul „dă-ne doamne!”, metoda masei critice nu funcţionează împreună cu „scaunul critic” şi nu are nimic de-a face decât cu regimul alimentar al persoanei.

O aplicaţie concretă se referă la problema plagiatului în societatea plagiatului pontal, unde metoda maselor critice nu are cum să dea vreun rezultat, altul decât discursurile sterile.

Este evident că plagiatele reprezintă fapte antisociale deosebit de grave şi nu „mofturi academice” cum se grăbesc mulţi să le catalogheze. Motivul este simplu şi este legat de faptul că aceste fapte se petrec în lumea şcolii unde exemplele sunt valabile pentru toţi şi mai ales pentru cei care trec prin şcoală înainte de a deveni cetăţeni responsabili, adică pentru tineri.

Până în prezent plagiatele au fost tratate numai ca acţiuni personale în ciuda faptului că un plagiat prezintă trei caracteristici esenţiale: a) nu sunt săvârşite de persoane analfabete; b) sunt săvârşite întotdeauna cu ştiinţa a cel puţin două persoane; c) între persoanele care au ştiinţa unui plagiat se creează întotdeauna relaţii obscure, în afara legilor, care sunt specifice reţelelor de corupţie.

Acesta este motivul pentru care pe site-ul www.plagiate.ro s-a introdus, pentru prima dată în lume „o sulă” adică o listă cu totul nouă în care sunt incluse acele părţi care au sprijinit şi favorizat persoanele care sunt responsabile de realizarea de opere plagiate. Este evident că aceşti complici sunt universităţile şi conducătorii ştiinţifici care au condus şi au admis acordarea de titluri de „doctor” pentru teze care s-au dovedit apoi plagiate, apoi publicaţiile şi editurile care au contribuit prin punerea în circulaţie al operelor plagiate.

Rămâne acum ca aceşti complici să acţioneze în mod specific pentru a se dezice şi a descuraja plagiatorii! Spor la colaborare pentru curatirea societatii!

*Autorul foloseşte  în mod intenţionat ambiguitatea care apare între „mase” şi „mese”, dar şi licenţa privind „scaunele” pe care fiecare cititor este invitat să le citească potrivit stării sale sufleteşti la momentul lecturii. Este neîndoios că „scaunul critic” este singura realitate care poate obliga la un moment dat o persoană să fie spontană! Mai ales dacă „scaunul critic” este pus într-o relaţie cauzală cu o „masă critică”!

** Pentru cei care sunt preocupaţi de „voinţa maselor” aş dori să subliniez că icul şi sula nu reprezintă o alternativă la democraţie ci calea firească, profesionistă şi competentă, ca alternativă la ignoranţă şi iresponsabilitate guralivă.

Experți de experți, Reforma educației sau sfaturi despre cum să facem baie fără să schimbăm apa…

„Eu sunt doar expert” spune în fața camerelor de luat vederi un expert. Domnul Profesor, că era profesor, omitea să spună în ce era expert.

Expert în educație? Expert în Reformă? Expert în Reforma educației? Expert în construirea legilor? Mâlc! Apoi a venit dezvoltarea logică a teoriei: la început facem o analiză diagnostic, apoi identificăm şi reținem problemele şi apoi dăm soluțiile. Guvernul să le aplice că de aia e guvern! Lecția este impecabilă: ca la catedră!

Adică dacă nu mă simt bine îmi fac analiza diagnostic, văd că mă doare gâtul şi caut într-o carte medicamentul care vindecă durerea de gât. Simplu, nu?

Ceea ce omite distinsul profesor este că durerea în gât poate avea mai multe motive, că nu orice doare în gât este boală, că există zeci de medicamente pentru afecțiunile gâtului şi că numai unul este cel mai potrivit durerii mele.

Adică, tiureea ca tiureea, dar practica ne omoară!

Pentru distinsul profesor durerea în gât era Reforma învățământului, iar el era expertul vindecător.

Singura întrebare care nu apărea de fel era la ce anume ar trebui să se refere Reforma educației:

Să fie ea Reforma curriculară?

Să fie ea Reforma ciclurilor de învățământ?

Să fie ea Reforma sistemului de instituții de învățământ?

Să fie Reforma personalului din învățământ?

Să fie ea Reforma metodelor de predare?

Să fie ea Reforma…

Nici o vorbă: durerea în gât era Reforma şi asta rezultă aşa, simplu, la mintea cocoşului: ne uităm doar la noi şi ştim imediat totul despre România, totul despre educație…

Reforma în viziunea distinsului profesor era de fapt o simplă reparare. Noi, adică România, avem cel mai performant sistem de învățământ din lume (LOL!). La o analiză diagnostic un expert în nu ştim ce, constată că există o durere.

Expertul de expert, dă soluțiile şi gata! Sistemul este reparat şi continuă să fie cel mai bun de pe planetă!

Ca un student cuminte, cuviincios, nerevoltat de ceea ce văd în jurul meu, pun şi eu o întrebare elementară: ce ar trebui să facă expertul de expert dacă sistemul de învățământ din România, în ansamblul său nu ar fi cel mai bun de pe Pământ?

Marea cârdăşie a „subțirimii”

Bunicii noştri, țăranii, vorbeau despre intelectuali ca despre „oameni subțiri”.

In aceste zile, „subțirimea” şcolilor s-a dat în petec. Pentru marea prostime, a celor care plătesc impozite, spectacolul a fost total.

Pentru cei care nu ştiu, fiecare director de şcoală, rector sau profesor, ministru sau asistent, este membru de sindicat.

Si tot ei se fac că nu sunt ceea ce sunt. Adică, noi, ministreasă sau rector, ne facem că ne interesează „subțirimea şcolilor” reprezentată de sindicatele activiştilor UGSR vocali şi obraznici.

Nici un profesor normal nu face parte din sindicat, şi pentru fiecare profesor elevii sau studenții nu pot fi înlocuiți nici de ambiția de avea un salariu mai mare, nici de golănimea foştilor activişti sindicali şi a clonelor lor.

Cu toate acestea, sindicatele de fațadă nu-şi pot stăvili entuziasmul şi orgoliul de a se numi „reprezentante ale profesorilor”. După ce au primit sedii în cadrul şcolilor şi universităților că deh! Sunteți de-ai noştri şi o mână spală…. sindicaliştii lui peşte, simt asemenea cioclilor că a sosit marele moment în care să intre în scenă: economia românească se scufundă, noi, profitorii şi ucigaşii de copii trebuie să ne impune punctul de vedere!

După ce un preşedinte prost informat a postulat că banii=Reformă, sindicatele de hârtie ale „subțirimii” au început să se bage în samă, cum ar spune ardeleanu’.

Incet la minte, ardeleanu’ poate spune fără multe cuvinte că inutilitatea face cea mai mare zarvă: să bagă în samă domnule dragă!

Să nu uităm însă că băgatu’n’samă se face întotdeauna cu acceptul, chiar şi tacit sau pseudo-revoltat pe sticlă al unor nechemați (ministru sau ministereasa, rector sau rectoreasa, director sau directoreasa) sau cu fraieritul celor mulți. Sai’ mămăligă că iarăşi te terfelesc unii!

Tinte false şi multe maşini mici de făcut hărmălaie mare…

Cu toţii suntem fiii unui neam cârcotaş şi cu suflete mici. Nici cu inteligenţa nu stăm prea bine, iar viziunea o avem cam până la vârful botinei. Fantezia ne prisoseşte, dar o văr­săm întotdeauna înainte de a o folosi. Nu am construit niciodată nimic şi subiectul con­struc­ţiilor ne oripilează. Mai suntem melodramatici şi divergenţi în tot ce facem. Avem un fel de strabism factual: întotdeauna vrem să facem altceva decât facem, nu pentru că aşa tre­buie, ci pentru că aşa ne place.


Da, la toate acuzaţiile…


Dacă aş spune că nu ştiam că voi ajunge victimă a sistemului, aş minţi. Ca să ţin isonul unui coleg, aş spune că am premeditat şi m-am mişcat ca atare ca să dovedesc că sis­te­mul vrea sânge.
In momentul în care am început lupta cu sistemul, mi-am dat seama că acesta nu poate fi învins.
Se impunea atunci o altă strategie.
Am ales strategia loviturilor mici şi concrete prin care să arăt că Universitatea româ­neas­că, inclusiv cea Tehnică din Cluj Napoca nu este instituţie ci o cloacă feudalo-ciocoiască.
In paralel am început acţiunea de „spălare a geamurilor”, adică de transparentizare. Lumea trebuia să afle ce este de fapt Universitatea, ce sunt de fapt conducătorii ei, ce di­ferenţă este între Reformă şi ceea ce se fac că fac „unşii prostimii academice”.
Era totodată nevoie să se demonstreze că nimeni nu doreşte Reforma sau dacă Re­for­ma este dorită, cât de mult se doreşte acest lucru.


Ce este de fapt Reforma?


Am muşcat cu toţii din turta dulce-populistă a manipulării şi am luat atunci în anul `90 o gură plină cu un cuvânt nou: „R E F O R M A” ! Nu ştiam ce înseamnă şi nu prea ştim bine nici astăzi.
Ca să nu păcătuiesc şi eu, mă voi limita la ceea ce cred că îmi este apropiat: „reforma învăţământului”.
Când am auzit de noua religie, conştiincios, am să mă documentez.
Aşa am aflat că nu este o religie nouă. Au avut-o şi o au, din când în când, şi alţii.
Cei care au făcut-o de mai multe ori, francezii, aveau o procedură foarte clară.
Un rege, cel mai adesea unul luminat, găseşte că este necesară reforma. Atunci, regele luminat alcătuieşte un grup de oameni destupaţi la cap, mulţi dintre ei oameni de ştiinţă dar nu numai. In timp ce primul ministru conduce ţara aşa cum a preluat-o de la cel de dinaintea lui, grupul numit de rege îşi defineşte problema, adică domeniul de reformă şi se apucă să pregătească soluţiile: legi, regulamente, scheme, modele de structuri, scheme de tranziţie.
Totul se pregăteşte până când noul ansamblu pare a fi unul realizabil. Atunci regele lu­mi­nat dă sem­na­lul şi noul ansamblu îl înlocuieşte încet şi sistematic pe cel vechi. Si astfel maşinăria so­cia­lă nu se strică, nu se gripează, nu face victime inutile şi mai ales nu costă mai mult decât trebuie.


De unde se începe ?..
Aceasta se pare că este cea mai jenantă întrebare ce şi-o poate pune vreo fiinţă refor­man­tă.
Este atât de jenantă încât în cei douăzeci de ani nu şi-a pus-o nici un ministru filozof sau şurubar sau cărămidar împins înainte de valul politicii.
După istorie, se pare că începutul se face cu inventarul stării de fapt: ce-am avut, ce-am pierdut şi cu ce am rămas? Pasul al doilea ar trebui să se refere la ce am dori să facem sau unde ar trebui să ne fixăm ştacheta.
Ceea ce trebuie învăţat de la istorie este că nu miniştrii, regii sau preşedinţii fac Reforma, dar ei trebuie să fie luminaţi şi să o permită ca pregătire şi realizare!


O părere…


Anii petrecuţi în universitate, multă, foarte multă lectură, timpul petrecut în multe uni­ver­si­tăţi, m-au convins că prima ţintă este să se aducă universitatea la standardul unei instituţii civilizate.
Atâta timp cât universitatea este o feudă-ciocoiască, unde nişte in­divizi necalificaţi în gestiune şi conducere eficientă, fără contract de management, sunt aleşi prin vot po­pular de prostimea academică să distrugă resursele unui buget pu­blic orice altă univer­sitate, din orice ţară civilizată va evita stabilirea de legături durabile şi serioase.
In acest fel, în România există numai oameni, fiecare cu valoarea sa dar nu instituţii uni­ver­sitare.

Care este calea….


Deşi complexă problema construirii instituţionale are soluţie. Pe scurt prima dintre ele este defi­ni­rea corectă a autonomiei universitare. Autonomia universitară trebuie să se refere numai şi numai la libertatea de gândire, de conştiinţă, de opinie.
Nu este autonomie modul discreţionar în care un Rector cumpără clădiri vechi sau cum achiziţionează aparatură de laborator fără nici o noimă sau cum îşi plăteşte clientela care pontează 30 de ore pe zi.
Nu este autonomie modul în care un Rector înfiinţează câte facultăţi doreşte el sau ca­te­dre câte poate sau cum organizează specialităţi cu toate disciplinele opţionale.
Calea pare simplă şi înseamnă profesionalizarea personalului de conducere şi gestiune din Universităţi şi separarea părţii academice de celelalte componente de gestiune a re­sur­selor de orice fel.


De ce nu, dacă da?...


Cine doreşte să facă Reforma? In mod teoretic, o mulţime de cetăţeni! De fapt, aproape nimeni. O dovedeşte atitudinea în faţa oricăror evenimente care privesc şcoala. O dovedeşte GRAUR: toată lumea citeşte dar nimeni nu doreşte să facă nimic pentru situaţii care se regăsesc în mod aproape identic în toate universităţile româneşti. Zeci de texte de apreciere şi de cruntă laşitate spun: e bine, dă-i drumul mai departe, bravo!, dar ştii eu doresc să trăiesc liniştit!


Există un caz Isoc în lumea universitară românească?


Este o întrebare care apare mai mult sau mai puţin voalat pe multe site-uri şi bloguri.
Voalarea vine de la micile maşini de făcut vacarm.
Cine este acest Isoc?
Este un ţicnit care se încăpăţânează să dea note cu zecimale împotriva voinţei colegilor lui?
Câte ar­ti­cole ISI are?
De ce nu are?
De ce publică la Oradea?
De ce nu pleacă din universitate dacă nu este dorit de colegi?
De ce-şi pune studenţii să lucreze? …..
Si şirul de întrebări poate continua la nesfârşit.


Ce nu se observă sau ce nu se doreşte să se ştie?


a) Dacă se citeşte puţin „Alternativa academică” atunci se constată cu uşurinţă că Isoc spune lucruri care nu pot place feudalo - ciocoilor. Constată ilegalităţi, abe­ra­ţii, fraude, corupţie… Care este legătura între articolele cotate ISI şi aceste fapte? Sau dintre cei care au multe articole ISI câţi ştiu cum se abordează şi se soluţio­nea­ză un caz de co­rupţie? Sau un caz de plagiat? Sau un caz de deturnare de fonduri?

b) Nu suntem egali. Sau nu dorim să fim egali. Dacă cineva doreşte să citească va afla că Isoc a avut printre primele programe internaţionale (COPERNICUS) din Universitatea tehnică din Cluj Napoca. Atunci a aflat că ştiinţa nu se poate face de unul singur într-o baracă pe care se scrie „Universitate” şi unde feudalul-ciocoi întreabă „…dar mie, per­so­nal, câţi bani îmi dai din bugetul proiectului tău?...” Si atunci ai de ales: fie pleci din ţară, fie faci sluj şi munceşti să-i faci feudo-cio­co­iului salariu şi listă de lucrări fie te re­volţi şi încerci să schimbi ceva, cât se poate cu speranţa că şi alţii ţi se vor alătura. In acest timp este normal ca unii, dintre cei care nu se ocupă de aşa ceva să publice multe arti­co­le de bună calitate în reviste cotate ISI.

c) „…E uşor a scrie versuri…”. E uşor să numeri şi articole. E mai greu să stai în la­bo­ra­tor şi să verifici ceea ce spui sau scrii. Unii am fost obligaţi ca zece ani de la absol­vi­rea facultăţii să stăm pe tuşă şi să ne gândim dacă ne vom putea înscrie vreodată la doc­torat. Pentru noi s-ar putea ca normalitatea şi construirea ei pentru cei tineri să fie un mod de a ne înţelege datoria civică şi profesională.

d) Despre comparare… Copiii fiind ne comparam între noi lungimea braţelor, lun­gi­mea pi­cioa­relor, lungimea pasului, lungimea…. Mai târziu am văzut că nu lun­gi­mea te face băr­bat!

e) De ce este necesar să insultăm o Universitate? De ce nu am alege o Universitate oa­recare, fie ea în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Oradea pentru a ne promova ideile noi? De ce este necesar să insultăm un om şi o şcoală? Sau un om sau o şcoală?

f) Pentru cei preocupaţi de lipsa de „carismă şi strălucire, vizibilitate şi listare ştiin­ţifică” a Profe­so­rului Isoc, este bine să se ştie că orădean fiind am ales să prezint la Univer­si­ta­tea din oraşul meu natal o serie de concepte, proceduri, standarde şi mai ales rezul­tate aplicate care sunt priorităţi nu numai în managementul cer­ce­tării din România dar şi din Europa şi că aceste rezultate vor apărea curând într-o revistă internaţională specializată.


Relaţii şi relaţii….


In aşa numitul caz al Profesorului Isoc, subiectul nu este cel profesional, la fel cum nu este cel al notelor „cifre cu zecimale”.
Subiectul nu este numărul de procese ale Profesorului Isoc.
Subiectul nu este dacă omul trebuie dat afară sau dus la balamuc.
Acestea sunt ţinte false şi sunt ţintele care convin de minune feudalo-ciocoilor!
Dacă acestor ţinte li se pune şi o muzică de fundal cu tot felul de falseturi, atunci hăr­mă­laia este totală şi obiectivul este atins: Reforma nu este necesară! Nu avem nevoie de Reformă! Avem nevoie de linişte!
Nu uitaţi că aşa au votat şi colegii din Senatul Universităţii Tehnice din Cluj Napoca: „ne-am săturat de neînţelegerile dintre tine şi conducere…”! Dormi Universitate dormi în pace, dormi Românico dormi în pace!
Si în timpul acesta, indivizi, ajunşi prin somnul nostru şi al raţiunii, feudalo-ciocoi, profită şi aduc pe tapet tehnicile securiste cu grupul de delatori şi declaraţiile lor trase la indigo, cu indezirabili „contestaţi”, cu campanii de presă comandate, cu verdicte date în câteva ore cu încălcarea tuturor legilor, cu comisia de vidanjori inconştienţi nevinovaţi dar cri­mi­nali, cu rein­tro­ducerea mâniei proletare ca singur argument al lumii academice.
Urmează în mod firesc şi potrivit scenariului securist, balamucul!
Umpleţi balamucul cu profesori! Umpleţi balamucul cu scriitori de articole ISI! Umpleţi balamucul cu oameni care gândesc la viitor!

Despre consideraţie, respect şi standard…

Cel mai greu îmi este să răspund întrebării unui om care are bună-credinţă sau pe care nu pot să-l bănuiesc în nici un fel de lipsă de bună credinţă.
Si totuşi a trebuit să aştept multă vreme, după ce am rumegat cu mare atenţie la mesajul unui student. Acesta punea în discuţie declaraţia mea cu privire al consideraţia şi respectul pe care îl port tinerilor mei învăţăcei şi invoca drept argument că la acel moment mai existau încă mulţi viitori absolvenţi care mai aveau nepromovată restanţa la disciplina mea cu care se întâlniseră în sesiuni repetate încă din anul III de facultate.
M-am apucat de scris un răspuns, am fost nemulţumit de mine, l-am părăsit pentru a-l amâna, apoi m-am apucat din nou de scris, am fost din nou nemulţumit şi tot aşa…
Timpul trecea, datoria ba!
Eram pe cale să renunţ şi să accept că nu sunt în stare de un dialog, când nişte fapte de zi cu zi, să le zicem accidente sau lecţii de viaţă, m-au făcut să am condiţiile pentru a formula un răspuns, să am condiţiile pentru a stinge o datorie.

De noi depind rezultatele şi imaginea cu care trăim…

Cea mai recentă dintre întâmplări mi se pare a fi şi cea mai consistentă şi mai repre­zen­tativă.
Intr-o ţară ca toate ţările, să zicem Algeria, există un oraş, ceva mai mare decât Clujul şi o universitate să zicem un fel de Universitate tehnică.
Oraşul creşte pe vestigiile vechii Medine şi respiră ca natural aerul colonialismului mo­dern francez: ca şi cum ar fi propria natură!
Ca şi în alte ţări care doresc să devină peste noapte ce nu au fost şi ce nu vor fi niciodată, tinerii de valoare au plecat în lume şi au devenit acolo oameni de valoare. Rămaşi singuri în forul lor interior şi-au amintit de patria lor şi de datoriile care dor şi pe care nimeni nu le poate şi nu are dreptul a le contabiliza.
Impreună, cei plecaţi şi cei care au înţeles că poţi construi şi din interiorul ţării, s-au reunit şi au convenit să pună umărul ca în domeniul lor să facă ceva ce ar putea face bine ţării lor, regiunii în care au trăit şi trăiesc.
Primul pas a fost o conferinţă mediteraneană. Entuziasmul s-a transformat în fapte, faptele au născut evenimentul, au sosit musafirii şi toate lucrurile păreau a se derula în mod firesc, ca în orice alt loc în lume.
Si totuşi, unele condiţii trebuie subliniate fiindcă ele contribuie la pregătirea punctului culminant.
Conferinţa a fost anunţată ca având limba oficială engleza.
Algeria, la rândul său, este o ţară cu două limbi oficiale: araba şi franceza.
Cei mai mulţi dintre participanţii de aiurea vorbeau şi ei franceza ca o limbă purtătoare de cultură.
In momentul în care au început lucrările pe secţiuni, o parte dintre participanţii locali au început să-şi prezinte cu naturaleţe lucrările în franceză.
Mica iregularitate nu a fost sesizată de participanţi care oricum înţelegeau limba şi lucrările pre­zentate.
Totul până când, un tânăr dintre cei plecaţi, a întrerupt lucrarea în curs şi a cerut în limba engleză conaţionalilor săi să-şi prezinte lucrările în limba engleză.
De mult nu am avut ocazia să văd atâta fermitate, atâta revoltă din partea unui tânăr academic.
El apăra. El pleda pentru a apăra.
Il îşi apăra conaţionalii. Ii apăra de lenea de a deveni comozi. El îşi apăra conaţionalii prin a le cere să respecte angajamentul de onoare pe care îl încheiaseră atunci când au anunţat con­ferinţa.
El îşi apăra musafirii în faţa unei situaţii care le-ar fi putut aduce atingere.
Cu gestul tânărului erau apărate onoarea şi consideraţia ca valori umane.

Consideraţie şi onoare ca valori relative…

Atunci am înţeles un lucru care lipsea frământărilor mele: consideraţia şi onoarea nu sunt valori absolute.
Tot atunci am mi-am dat seama că numai eu sunt cel care are o imagine incorectă a relaţiilor umane.
In acelaşi unghi mort se aflau şi studenţii mei, dar nu numai ei. Cred că prin lipsa de dialog real, mulţi dintre noi stăm strâmb în faţa unor valori care ne pot face oricând mai buni. Stăm strâmb şi aruncăm pe apa sâmbetei lucruri care ar putea să ne ajute, să ne crească , să ne apropie de ideal.
Astfel, pentru un om consideraţia nu este parte a fiinţei lui, nu creşte odată cu creşterea lui fizică.
Consideraţia este tiparul în care fiecare dintre noi înşine „aşteptăm” o persoană.
Consideraţia există atunci când cel „aşteptat” vine acolo şi este aşa cum l-am aşteptat.
Tânărul meu prieten arab, şcolit şi lucrând în şcoli de renume franţuzeşti le-a spus-o conaţionalilor lui într-un mod simplu: voi şi musafirii voştri sunteţi aici fiindcă aţi anunţat că veţi vorbi împreună, şi voi şi ei, în limba engleză despre rezultatele voastre şi ale lor.
Nu se cade atunci să minţiţi sau să faceţi in aşa fel încât viaţa să vă fie mai uşoară.
Minciuna, falsul sunt duşmanii relaţiei particulare dintre oamenii care-şi pun aşteptările laolaltă.
Aceasta este consideraţia, acesta este respectul.
Consideraţia este creditul împărtăşit. Consideraţia este aşteptarea care primeşte răs­punsul dorit.
Consideraţia, respectul pot exista numai între oameni superiori care îşi înţeleg în mod corect drepturile şi obligaţiile, ţinuta morală şi profesională cu care se angajează în societate.
Orice altă alternativă care presupune abdicarea înseamnă altceva: milă, dispreţ, am­bi­guitate, confuzie, cădere în derizoriu.
Si atunci depinde de fiecare dintre noi cât de jos putem să-l punem pe cel pe care până atunci îl tratam cu consideraţie.
Consideraţia există pentru caractere, pentru demnitate, pentru verticalitate.
Lucrând numai cu alb şi negru poţi fi orice între prinţ şi cerşetor!

Consideraţie înseamnă a avea reguli şi a le respecta la fel pentru toţi…

Să revenim, tinere învăţăcel, la rândurile tale.
Acum sunt mai sigur, acum sunt mai documentat, acum ştiu mai bine ce aş dori.
Când îmi privesc studenţii, am întotdeauna în vedere nestematele pe care societate imi cere să le şlefuiesc.
Este evident că ei nu sunt identici şi aş greşi să nu privesc fiecare persoană ca un ve­ri­tabil unicat.
Este însă menirea socială a unui dascăl de a impune un standard minim.
Orice raportare se face la acel standard.
Consideraţie, pentru cel mai valoros sau cel mai puţin valoros giuvaer, există atunci când calităţile acestuia au fost puse în evidenţă folosind aceleaşi unice prelucrări. Rolul profesorului nu este să dea valoare unui student, ci este numai de a crea condiţiile ca această valoare, dată de Dumnezeu, să se manifeste.
In aceste condiţii, lipsa de consideraţie, înseamnă a face unealta cioplită, mincinoasă care în loc să pună în evidenţă valoarea, să-i vopsească sau să-i zgârie pe toţi în aşa fel încât, la sfârşit, fie el anul III sau anul V, studenţii să pară a fi egali, în ciuda diversităţii lor naturale şi a faptelor lor.
Alături de vorbele lui Blaga „…eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” adevărată pentru orice om, un dascăl adevărat, trebuie să fie conştient în orice moment că el este un amărât de slujbaş care trebuie să vegheze până în ultima clipă a vieţii lui ca ordinea socială, piramida de valori să fie mereu respectată şi accesibilă numai celor merituoşi.
Dascălul nu poate fi în acelaşi timp jucător şi arbitru.
Aici începe şi tot aici se termină rolul său în care consideraţia pentru învăţăceii care-i sunt încredinţaţi este lege, crez, far. Altminteri…

Scoala egalitaristă distruge consideraţia, distruge valoarea…

Nu ştiu însă dacă tot consideraţie se poate numi situaţia în care ca student vii într-o instituţie care poartă numele greu de şcoală şi unde nişte indivizi, care se numesc între ei profesori, caută ca într-un anumit număr de ani să-ţi arate că eşti egal cu oricine şi apoi se grăbesc să-ţi pună în mână un petic de hârtie fără valoarea, numit diplomă!

Pentru ce un blog?

Pentru că mă consider un profesionist…

Am avut mereu în minte crezul profesiei. De aceea am gândit mereu care doreşte să dovedească ceva în viaţă nu poate face compromisuri cu devenirea sa profesională.Am avut bucuria să văd că numărul celor care gândesc aşa este mare.
Că a fost vorba de nenea Bam, cum îi spuneau copii mei, pe numele lui adevărat Gheorghe Mureşan, care la şcoala lui puţină de numai şapte clase a ajuns să conducă, de fapt şi de drept, un parchet forestier,
că a fost vorba de dl. Traian Goian, profesorul de istorie şi franceză, despre care aveam să aflu după mai bine de douăzeci de ani că fusese preot greco-catolic, obligat să re­nun­­ţe şi care m-a învăţat istoria strecurându-mi pasiunea pentru căutare şi dorinţa de as­­piraţie continuă spre demnitate, învăţându-mă lecţia înţeleaptă a învinsului învingător,
că a fost vorba de dna Rodica Filip, profesoara de desen, care cu mijloacele atât de per­su­asive ale omului neobişnuit să opereze cu conceptele raţionalului, m-a învăţat ce în­seamnă libertatea, prin asumarea responsabilităţii de a combina culorile şi de a avea cu­rajul să le foloseşti potrivit inefabilului din tine, chiar dacă cei din jur nu te înţeleg, nu pot sau nu vreau să te aplaude,
cu toţii au clădit în mine dorinţa de a fi sus, de a fi un caracter, de a fi cel mai bun în ceea ce am ales să fac.
Si dacă aşa sunt în forumul meu interior, atunci de ce aş renunţa să fiu un profesionist?
Pentru că nu sunt un indiferent…Indiferenţa din motive de laşitate şi frică ne apropie de lumea animală. Credem că cei din jur fie că nu au nevoie de noi, fie că cei din jur nu sunt demni de noi.
Cred că în ambele situaţii ne înşelăm. Semănăm atât de mult cu semenii noştri, încât a-i trata cu indiferenţă este echivalent cu a ne iluziona că suntem diferiţi.
Cel mai dureros este momentul trezirii: ori de câte ori aflăm de faptul că suntem la fel, regretăm că nu am încercat mai demult să fim împreună.
Si atunci de ce aş fi azi indiferent?
Pentru că nu pot fi om politic…Pentru unii a fi om politic este idealul de realizare profesională şi socială, pentru alţii po­litica este singurul loc unde pot să-şi manifeste frustrările după ce au ratat totul.
Primii sunt de admirat, ceilalţi sunt de detestat, dar ai nevoie de multe calităţi naturale pentru a juca un astfel de rol.
La aceste calităţi naturale se adaugă aceea a cameleonului adică proprietatea de a găsi întotdeauna un mediu a cărui culoare o poţi lua şi purta aşa ca şi cum ai fi parte a lui.
Si dacă natura nu te-a înzestrat cu destul cameleonism atunci eşti condamnat să lupţi singur sau să cazi la fel de singur în faţa dorinţelor de anihilare pătimaşe şi dezlănţuite ale celor care se simt ameninţaţi şi care îşi văd propria impotenţă şi incompetenţă în rezultatele tale.
Nu doresc să-mi fac un partid pentru a dovedi că am dreptate…
Pentru că scrisul este şi rămâne o armă… uneori singura fidelă.