Tinte false şi multe maşini mici de făcut hărmălaie mare…

Cu toţii suntem fiii unui neam cârcotaş şi cu suflete mici. Nici cu inteligenţa nu stăm prea bine, iar viziunea o avem cam până la vârful botinei. Fantezia ne prisoseşte, dar o văr­săm întotdeauna înainte de a o folosi. Nu am construit niciodată nimic şi subiectul con­struc­ţiilor ne oripilează. Mai suntem melodramatici şi divergenţi în tot ce facem. Avem un fel de strabism factual: întotdeauna vrem să facem altceva decât facem, nu pentru că aşa tre­buie, ci pentru că aşa ne place.


Da, la toate acuzaţiile…


Dacă aş spune că nu ştiam că voi ajunge victimă a sistemului, aş minţi. Ca să ţin isonul unui coleg, aş spune că am premeditat şi m-am mişcat ca atare ca să dovedesc că sis­te­mul vrea sânge.
In momentul în care am început lupta cu sistemul, mi-am dat seama că acesta nu poate fi învins.
Se impunea atunci o altă strategie.
Am ales strategia loviturilor mici şi concrete prin care să arăt că Universitatea româ­neas­că, inclusiv cea Tehnică din Cluj Napoca nu este instituţie ci o cloacă feudalo-ciocoiască.
In paralel am început acţiunea de „spălare a geamurilor”, adică de transparentizare. Lumea trebuia să afle ce este de fapt Universitatea, ce sunt de fapt conducătorii ei, ce di­ferenţă este între Reformă şi ceea ce se fac că fac „unşii prostimii academice”.
Era totodată nevoie să se demonstreze că nimeni nu doreşte Reforma sau dacă Re­for­ma este dorită, cât de mult se doreşte acest lucru.


Ce este de fapt Reforma?


Am muşcat cu toţii din turta dulce-populistă a manipulării şi am luat atunci în anul `90 o gură plină cu un cuvânt nou: „R E F O R M A” ! Nu ştiam ce înseamnă şi nu prea ştim bine nici astăzi.
Ca să nu păcătuiesc şi eu, mă voi limita la ceea ce cred că îmi este apropiat: „reforma învăţământului”.
Când am auzit de noua religie, conştiincios, am să mă documentez.
Aşa am aflat că nu este o religie nouă. Au avut-o şi o au, din când în când, şi alţii.
Cei care au făcut-o de mai multe ori, francezii, aveau o procedură foarte clară.
Un rege, cel mai adesea unul luminat, găseşte că este necesară reforma. Atunci, regele luminat alcătuieşte un grup de oameni destupaţi la cap, mulţi dintre ei oameni de ştiinţă dar nu numai. In timp ce primul ministru conduce ţara aşa cum a preluat-o de la cel de dinaintea lui, grupul numit de rege îşi defineşte problema, adică domeniul de reformă şi se apucă să pregătească soluţiile: legi, regulamente, scheme, modele de structuri, scheme de tranziţie.
Totul se pregăteşte până când noul ansamblu pare a fi unul realizabil. Atunci regele lu­mi­nat dă sem­na­lul şi noul ansamblu îl înlocuieşte încet şi sistematic pe cel vechi. Si astfel maşinăria so­cia­lă nu se strică, nu se gripează, nu face victime inutile şi mai ales nu costă mai mult decât trebuie.


De unde se începe ?..
Aceasta se pare că este cea mai jenantă întrebare ce şi-o poate pune vreo fiinţă refor­man­tă.
Este atât de jenantă încât în cei douăzeci de ani nu şi-a pus-o nici un ministru filozof sau şurubar sau cărămidar împins înainte de valul politicii.
După istorie, se pare că începutul se face cu inventarul stării de fapt: ce-am avut, ce-am pierdut şi cu ce am rămas? Pasul al doilea ar trebui să se refere la ce am dori să facem sau unde ar trebui să ne fixăm ştacheta.
Ceea ce trebuie învăţat de la istorie este că nu miniştrii, regii sau preşedinţii fac Reforma, dar ei trebuie să fie luminaţi şi să o permită ca pregătire şi realizare!


O părere…


Anii petrecuţi în universitate, multă, foarte multă lectură, timpul petrecut în multe uni­ver­si­tăţi, m-au convins că prima ţintă este să se aducă universitatea la standardul unei instituţii civilizate.
Atâta timp cât universitatea este o feudă-ciocoiască, unde nişte in­divizi necalificaţi în gestiune şi conducere eficientă, fără contract de management, sunt aleşi prin vot po­pular de prostimea academică să distrugă resursele unui buget pu­blic orice altă univer­sitate, din orice ţară civilizată va evita stabilirea de legături durabile şi serioase.
In acest fel, în România există numai oameni, fiecare cu valoarea sa dar nu instituţii uni­ver­sitare.

Care este calea….


Deşi complexă problema construirii instituţionale are soluţie. Pe scurt prima dintre ele este defi­ni­rea corectă a autonomiei universitare. Autonomia universitară trebuie să se refere numai şi numai la libertatea de gândire, de conştiinţă, de opinie.
Nu este autonomie modul discreţionar în care un Rector cumpără clădiri vechi sau cum achiziţionează aparatură de laborator fără nici o noimă sau cum îşi plăteşte clientela care pontează 30 de ore pe zi.
Nu este autonomie modul în care un Rector înfiinţează câte facultăţi doreşte el sau ca­te­dre câte poate sau cum organizează specialităţi cu toate disciplinele opţionale.
Calea pare simplă şi înseamnă profesionalizarea personalului de conducere şi gestiune din Universităţi şi separarea părţii academice de celelalte componente de gestiune a re­sur­selor de orice fel.


De ce nu, dacă da?...


Cine doreşte să facă Reforma? In mod teoretic, o mulţime de cetăţeni! De fapt, aproape nimeni. O dovedeşte atitudinea în faţa oricăror evenimente care privesc şcoala. O dovedeşte GRAUR: toată lumea citeşte dar nimeni nu doreşte să facă nimic pentru situaţii care se regăsesc în mod aproape identic în toate universităţile româneşti. Zeci de texte de apreciere şi de cruntă laşitate spun: e bine, dă-i drumul mai departe, bravo!, dar ştii eu doresc să trăiesc liniştit!


Există un caz Isoc în lumea universitară românească?


Este o întrebare care apare mai mult sau mai puţin voalat pe multe site-uri şi bloguri.
Voalarea vine de la micile maşini de făcut vacarm.
Cine este acest Isoc?
Este un ţicnit care se încăpăţânează să dea note cu zecimale împotriva voinţei colegilor lui?
Câte ar­ti­cole ISI are?
De ce nu are?
De ce publică la Oradea?
De ce nu pleacă din universitate dacă nu este dorit de colegi?
De ce-şi pune studenţii să lucreze? …..
Si şirul de întrebări poate continua la nesfârşit.


Ce nu se observă sau ce nu se doreşte să se ştie?


a) Dacă se citeşte puţin „Alternativa academică” atunci se constată cu uşurinţă că Isoc spune lucruri care nu pot place feudalo - ciocoilor. Constată ilegalităţi, abe­ra­ţii, fraude, corupţie… Care este legătura între articolele cotate ISI şi aceste fapte? Sau dintre cei care au multe articole ISI câţi ştiu cum se abordează şi se soluţio­nea­ză un caz de co­rupţie? Sau un caz de plagiat? Sau un caz de deturnare de fonduri?

b) Nu suntem egali. Sau nu dorim să fim egali. Dacă cineva doreşte să citească va afla că Isoc a avut printre primele programe internaţionale (COPERNICUS) din Universitatea tehnică din Cluj Napoca. Atunci a aflat că ştiinţa nu se poate face de unul singur într-o baracă pe care se scrie „Universitate” şi unde feudalul-ciocoi întreabă „…dar mie, per­so­nal, câţi bani îmi dai din bugetul proiectului tău?...” Si atunci ai de ales: fie pleci din ţară, fie faci sluj şi munceşti să-i faci feudo-cio­co­iului salariu şi listă de lucrări fie te re­volţi şi încerci să schimbi ceva, cât se poate cu speranţa că şi alţii ţi se vor alătura. In acest timp este normal ca unii, dintre cei care nu se ocupă de aşa ceva să publice multe arti­co­le de bună calitate în reviste cotate ISI.

c) „…E uşor a scrie versuri…”. E uşor să numeri şi articole. E mai greu să stai în la­bo­ra­tor şi să verifici ceea ce spui sau scrii. Unii am fost obligaţi ca zece ani de la absol­vi­rea facultăţii să stăm pe tuşă şi să ne gândim dacă ne vom putea înscrie vreodată la doc­torat. Pentru noi s-ar putea ca normalitatea şi construirea ei pentru cei tineri să fie un mod de a ne înţelege datoria civică şi profesională.

d) Despre comparare… Copiii fiind ne comparam între noi lungimea braţelor, lun­gi­mea pi­cioa­relor, lungimea pasului, lungimea…. Mai târziu am văzut că nu lun­gi­mea te face băr­bat!

e) De ce este necesar să insultăm o Universitate? De ce nu am alege o Universitate oa­recare, fie ea în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Oradea pentru a ne promova ideile noi? De ce este necesar să insultăm un om şi o şcoală? Sau un om sau o şcoală?

f) Pentru cei preocupaţi de lipsa de „carismă şi strălucire, vizibilitate şi listare ştiin­ţifică” a Profe­so­rului Isoc, este bine să se ştie că orădean fiind am ales să prezint la Univer­si­ta­tea din oraşul meu natal o serie de concepte, proceduri, standarde şi mai ales rezul­tate aplicate care sunt priorităţi nu numai în managementul cer­ce­tării din România dar şi din Europa şi că aceste rezultate vor apărea curând într-o revistă internaţională specializată.


Relaţii şi relaţii….


In aşa numitul caz al Profesorului Isoc, subiectul nu este cel profesional, la fel cum nu este cel al notelor „cifre cu zecimale”.
Subiectul nu este numărul de procese ale Profesorului Isoc.
Subiectul nu este dacă omul trebuie dat afară sau dus la balamuc.
Acestea sunt ţinte false şi sunt ţintele care convin de minune feudalo-ciocoilor!
Dacă acestor ţinte li se pune şi o muzică de fundal cu tot felul de falseturi, atunci hăr­mă­laia este totală şi obiectivul este atins: Reforma nu este necesară! Nu avem nevoie de Reformă! Avem nevoie de linişte!
Nu uitaţi că aşa au votat şi colegii din Senatul Universităţii Tehnice din Cluj Napoca: „ne-am săturat de neînţelegerile dintre tine şi conducere…”! Dormi Universitate dormi în pace, dormi Românico dormi în pace!
Si în timpul acesta, indivizi, ajunşi prin somnul nostru şi al raţiunii, feudalo-ciocoi, profită şi aduc pe tapet tehnicile securiste cu grupul de delatori şi declaraţiile lor trase la indigo, cu indezirabili „contestaţi”, cu campanii de presă comandate, cu verdicte date în câteva ore cu încălcarea tuturor legilor, cu comisia de vidanjori inconştienţi nevinovaţi dar cri­mi­nali, cu rein­tro­ducerea mâniei proletare ca singur argument al lumii academice.
Urmează în mod firesc şi potrivit scenariului securist, balamucul!
Umpleţi balamucul cu profesori! Umpleţi balamucul cu scriitori de articole ISI! Umpleţi balamucul cu oameni care gândesc la viitor!