Despre anonimi, ţicneală şi săpătorii de şanţuri…

Anonim: "...Dacă ţi se cere să dai note întregi, să te încăpăţânezi să dai note cu zecimale mi se pare că este o ţicneală. Sau este din dorinţa de a sfida pe cineva ceea ce este, cred eu, tot foarte apropiat de ţic­neală. Dacă ai un şurub de 12 foloseşti o cheie de 12 şi nu una de 10. Pe de altă parte viteza cu care a fost dat afară arată că multa ură s-a adunat în sufletul colegilor lui. Oare de ce? Eu presupun, după textul pe care l-am parcurs, că e ceva în neregulă cu profesorul. Probabil că ar fi de resortul unei echipe de ex­per­tiză medicală psihiatrică, dar în nici un caz nu e de desfacerea contractului de muncă. Pe de altă parte, dacă profesorul ăsta e nebun sadea şi colegii nu au reuşit să găsească o altă cale de a scăpa de el? Au făcut şi ei ce au crezut mai bun de cuviinţă să-şi rezolve problema. ..."

Intotdeauna mi-au plăcut anonimii. Ei sunt sarea şi piperul pământului. Fără ei pă­mântul ar fi lipsit de lumini şi umbre. Mai ales de umbre.

Am oscilat între a admite acest text anonim sau „a-l face pierdut” de jenă că pot exista şi oameni cu caracter destul de mic să-şi atârne eticheta de anonim.

Până la urmă am renunţat la a discuta caracterul omului, am renunţat la a judeca şi am ales anonimul ca partener de bună-credinţă.

Cred că aceasta este şi calea să renunţăm la anonimatul exprimării: primirea me­sa­jului cu dragoste şi înţelegere.

In primul rând nu pot trece cu vederea că aşa cum este el mesajul anonim, a se­si­zat un adevăr dureros: totul a fost făcut cu mare, cu prea mare viteză. Atât.

De aici firul se rupe şi se adaugă celorlalte fire manipulate cu atenţie de spe­cia­liş­tii în informare şi dezinformare.

Nu am avut parte de nici un fel de „training” sau „upgrade” în pedagogie: sunt un „self-made man”...

Din 1982 de când funcţionez în învăţământul superior nu am avut parte nici măcar de o oră de actualizare sau perfecţionare în pedagogie. Nu numai eu ci şi colegii mei. Spre deosebire de ei, eu m-am instruit de unul singur. De ruşine. De ruşine că promovarea în grad didactic se făcea pe acelaşi curs amărât de pedagogie din facultate şi nimeni nu sesiza că ceva nu merge. Studenţii nu sunt viţei sau alte animale necuvântătoare şi fiecare poziţie în ierarhia didactică înseamnă o nouă viziune, mai complexă mai res­pon­sabilă. Am descoperit în acest fel site-ul departamentului educaţiei al Statelor Unite http://www.ed.gov . Pentru cine este curios, acolo există materiale de raportare perti­nen­te pentru zeci de şcoli de perfecţionare pedagogică universitară cu studii funda­men­tate de ex­perienţa a mii de dascăli inovativi şi nu cu cărţile răsuflate a unor boşorogi bă­şi­noşi din nişte „departamente de perfecţionare profesională” care au rămas tot la cărţile sovietice de creştere a copiilor analfabeţi şi tem­beli din sovhozurile stepei ruse.

Cu tot regretul pentru anonimul meu coleg, acestea mi-au fost cursurile şi îndrumă­toa­rele de adaptare practică a învăţământului superior mioritic la valul care vine cu sau fără „cifre cu zecimale”!

Ticneala nu este subiect public…

Da, stimate coleg anonim, sunt un ţicnit. Orice om care doreşte să facă ceva este ţicnit. Din biblioteca de pe site-ul american, vei vedea că orice dascăl trebuie să fie ţicnit fiindcă numai aşa este inovativ.

Nici unul dintre ei nu a cerut acordul preşedintelui Statelor Unite ca să-şi facă datoria, dar nici semnătura vreunui prodecan sâsâit şi analfabet în ale limbii române pentru care „cifră” şi „număr” au aceeaşi semnificaţie sau a altuia care este obsedat că ar putea fi lovit de maşinile părinţilor studenţilor lui şi vede numai duşmani în jurul său!

Experimentul pedagogic durează mult şi are la bază moralitatea aceluia care îşi face datoria de zi cu zi şi păstrează echilibrul în cadrul unei promoţii dar introduce, puţin câte puţin şi elementul de noutate: să zicem o formă modernă de notare în acord cu cerinţele generale ale Comunităţii Europene.

Despre şuruburi…

Da, stimate coleg anonim, când este vorba de şuruburi ai dreptate. Necazul este că aici este vorba despre oameni, care se nasc, trăiesc, au idealuri şi mor. Suruburile nu au idealuri. In rest sunt exact ca oamenii. Adică de loc !

Despre colegi…

Stimate coleg anonim, aici îţi dau întrutotul dreptate. Cu un singur amendament cultural: eu nu sunt angajatul colegilor mei. De aici rezultă că nu ei sunt puşi să mă sufere, sau iubească sau nu.

Ei sunt la fel de lucrători şi angajaţi ca mine. Chiar dacă sunt deranjaţi de faptul că eu citesc şi doresc să inovez iar ei doresc să păstreze acelaşi gunoi de şcoală românească orală şi anchilozată (vezi aici un nou motiv să fiu dat afară încă odată din Politehnica de la Cluj Napoca) ei trebuie să-şi vadă de munca lor şi nu de cooperativa lor de execuţii şi delaţiune chiar dacă numai atâta ştiu.

Săpătorii de şanţuri nu sunt intelectuali…

Da stimate anonim, ai dreptate. Colegii nu au mai putut. Colegii nu au mai rezistat. Cum spunea specialistul în „înmormântări automatice” şi alte „ceremonii conexe înmor­mân­tă­rilor”, „…colegii nu au mai suportat să dai note cu zecimale…”. Intre timp a învăţat, pa­să­mite, că se spune „note sau numere” şi nu „cifre cu zecimale”!

Dacă am fi săpători de şanţuri, atunci probabil că maestrul de ceremonii funebre şi ţucălarii lui ar fi avut dreptate. I-aş fi încurcat.

Dar nu suntem săpători de şanţuri. Si totuşi i-am deranjat! Ghici de ce, colega anonim?

Simplu: pentru că ei nu au fost în stare dă scrie un articol despre corectitudinea sau in­co­rectitudinea notării cu numere fracţionare în contextul introducerii sistemului ECTS.

Ticnitul l-a scris! Ei nu! Politehnica din Bucureşti a luat ideile sau a acceptat studiile ţicnitului… care era atunci problema lor?

Este una de orgoliu colega anonim!

Ticnitul are un principiu: să schimbăm spre inovare. Ei au un orgoliu: să nu-i dăm voie să facă ceea ce noi nu vrem! Nu ce nu putem, nu ce apărăm, ci ce nu vrem…

In lupta dintre un orgoliu şi un principiu, se naşte întotdeauna un abuz fiindcă puterea nu are niciodată de partea sa principii ci numai orgolii !

PA: colega anonim, te rog să-mi comunici care ar fi maniera prin care ar trebui să ies din viaţa comunităţii ca să le fac tuturor viitorul fericit şi liniştit….Eu nu voi face decât să mă supun! "Vox populi…" Din păcate continuarea este "…vox Dei" şi nu "...vox derbedei sau huligani academici care să-şi rezolve problema..." sau " ... vox anonimus chiar dacă de bună credinţă..."!