duminică, 11 mai 2014

Vocaţia de ceţar şi „cultura plagiatului”


Mi-a fost foarte dificil să dau replică unui cetăţean german care făcea o observaţie de natură particulară şi spunea despre un coleg de-al meu că este un pic cam „ceţar”.

Cu timiditatea celui care ştie că nu ştie, am întrebat cum ar putea să se traducă „ceţar” în limba română.
Am învăţat în acest fel că cetăţeanul inventase un cuvânt nou pentru a caracteriza  pe cineva care face ceaţă în orice loc unde nu este ceaţă.
Intâmplarea mi-a revenit în memorie când am citit perplex că un ROMÂN, pe care nu pot să-l scriu decât cu majuscule, îşi exprima convingerea că societatea românească nu este încă pregătită pentru a accepta că în „plagiat” se poate găsi o nouă cultură, pe care o numea în mod ceţos, „cultura plagiatului”. Pentru ceţar era evident că geniul poate izbândi şi erupe în mod genial din plagiat ca dintr-o sursă divino-ceţoasă!!!!! Pentru ceţar mai era evident că societatea de azi nu este în stare încă să admită şi să descopere genialitatea din plagiat.
Imi este imposibil să contrazic această viziune ceţoaso-genialo-umanisto-academică încât nu pot să nu-i mai sugerez personajului că ar putea exista şi alte zone ale umanităţii care ar trebui revizuite şi puse într-o lumină nouă pentru civilizaţia conservatoare care în acest moment nu este în stare să priceapă ce este lumea şi cum poate fi ea înceţoşată în mod genial prin aport mioritic cum ar fi dragostea incestului şi aportul acestuia la sublimarea sentimentelor, minunata mişcare olimpică sub stare de dopare, violul generator de umanism, cerşetoria şi noua  estetică şi moralitate a societăţii viitorului, hoţia şi necesitatea eliminării broaştelor şi închizătoarelor, despre economicitatea socială a eliminării poliţiei şi organelor de represiune, …, eliminarea statului tradiţional şi înfiinţarea statelor individuale alcătuite din câte un individ…..
Mare este grădina zoologică a lui Dumnezeu şi multe şi diverse vieţuitoare o sălăşluiesc spre propria lor fericire!

Icul şi sula vs „masele şi scaunele critice”



Rândurile de mai jos se doresc a fi o punere faţă în faţă a practicii construcţiei cu teoriile non-construcţiei savant impotente.

Pentru cine nu ştie trebuie spus că icul este o scula veche de când lumea, sub forma unei pene, cu care se spărgeau prin introducere treptată şi forţată, pas cu pas a buştenilor sau blocurilor de piatră. La rândul ei sula este o altă sculă, simplă şi cu un vârf bine ascuţit, care sprijină mereu o tehnologie atunci când toate celelalte căi au fost epuizate şi nu au dat rezultat.

Este neîndoios că cele două scule primitive dar foarte eficiente reprezintă mijlocul, respectiv metoda oricărei acţiuni eficiente. Nu trebuie însă să uităm şi să reducem realitatea dar fiecare acţiune şi problemă concretă are icul şi sula sa.

Un exemplu va fi sursa de lumină luminatoare.

Dacă ne uităm la pericolul accidentelor ecologice transfrontaliere, este cu certitudine o problemă şi se impune să fie soluţionată. Icul trebuie să separe apele, adică pe cei care poluează de cei care nu poluează. Intrebarea vizează sula, locul unde se construieşte sula, cum acţionează sula şi în cele din urmă cum se dovedeşte că ansamblul este imbatabil.

Sula este în mâna organismelor internaţionale. Odată ce apare un accident ecologic transfrontalier, organismul internaţional amendează statul de pe teritoriul căruia a plecat sursa de poluare, de obicei apele unui râu (emisar). Sula se aplică sub forma unei amenzi şi rolul de sulă se manifestă prin cuantumul amenzii. Amenda este atât de mare încât statul care  primeşte nu o poate recupera integral de la agenţii economici care au poluat. Care sunt efectele sulei? Statul care primeşte amenda este „stimulat” să acţioneze împotriva potenţialilor poluatori înainte ca poluarea să se producă. Să facă bine statul să-şi găsească icul cel mai bine potrivit!

Se vede de aici că sula acţionează întotdeauna ca un dascăl perfect, care te face să înveţi pe propriile-ţi nevoi şi disconforturi!

Este evident că s-ar găsi destui să filozofeze că acelaşi efect s-ar putea obţine în momentul în care s-ar constitui o masă sau un scaun critic când conştiinţa „cetăţenilor juridici”, de exemplu ai României nu ar mai polua, i-ar împiedica să mai fie păcătoşi.

Se poate ? Evident că da, dar numai în cea mai ipotetică lume care există numai în mintea unor oameni care nu sunt în stare să creeze ci numai să filozofeze frumos!

De ce este această ipoteză a „masei şi scaunului critic” falsă, ipotetică şi sterilă?

In primul rând fiindcă presupune impersonalul, adică faptul că „masa sau scaunul critic” ar trebui să se constituie de la sine, fără aportul persoanelor vii. Evident că „masa şi scaunul critic” se pot regla numai printr-o alimentaţie corectă şi numai dacă este vorba despre persoane identificate. Când este vorba despre colective sau mulţimi de persoane, cum ar fi mulţimea poluatorilor potenţiali, nici o mâncare nu poate determina „masa sau scaunul critic”!

In al doilea rând fiindcă „masa critică” nu se poate dirija ci poate doar apărea în mod spontan sau ca efect al unei actiuni bine realizate. Cu alte cuvinte nu există nici o raţiune raţională prin care să se aştepte ca poluatorii să devină în mod spontan „conştienţi” sau plini de „conştiinţă civică”!

Se poate dovedi această concluzie? In mod evident că da.

Dacă nu ar fi fost pastorul Laszlo Tökes, Malta şi serviciile secrete prezente în Româna nu ar apărut nici astăzi „masa sau scaunul critic” care să schimbe regimul politic.

Dacă nu ar fi apărut unităţile lanţurilor de magazine românii nu ar fi avut nici un fel de „masă sau scaun critic” că să ajungă un popor de cumpărători.

Se poate concluziona că icul şi sula reprezintă metoda care este adesea dacă nu mereu, mai importantă decât calea sau călătoria.

Calea o găseşti, călătoria tot o faci dar metoda trebuie să o alegi. Alegerea însă o poate face numai un om liber, un om obişnuit să-şi ţină viaţa în propriile mâini.

Ce se întâmplă însă când omul nu este liber, când orizontul său este unul al unei slugi cu capul mereu plecat?

Atunci începe goana după minuni de oriunde până la Maglavit, apare dragostea de tătuci de la Decebal cel unic, la Stefan cel Mare sau Nicolae Ceauşescu atoateştiutorul şi atoatefăcătorul, teoriile non-acţiunii cum ar fi aceea a „maselor critice”.

Rudă cu fatalistul „dă-ne doamne!”, metoda masei critice nu funcţionează împreună cu „scaunul critic” şi nu are nimic de-a face decât cu regimul alimentar al persoanei.

O aplicaţie concretă se referă la problema plagiatului în societatea plagiatului pontal, unde metoda maselor critice nu are cum să dea vreun rezultat, altul decât discursurile sterile.

Este evident că plagiatele reprezintă fapte antisociale deosebit de grave şi nu „mofturi academice” cum se grăbesc mulţi să le catalogheze. Motivul este simplu şi este legat de faptul că aceste fapte se petrec în lumea şcolii unde exemplele sunt valabile pentru toţi şi mai ales pentru cei care trec prin şcoală înainte de a deveni cetăţeni responsabili, adică pentru tineri.

Până în prezent plagiatele au fost tratate numai ca acţiuni personale în ciuda faptului că un plagiat prezintă trei caracteristici esenţiale: a) nu sunt săvârşite de persoane analfabete; b) sunt săvârşite întotdeauna cu ştiinţa a cel puţin două persoane; c) între persoanele care au ştiinţa unui plagiat se creează întotdeauna relaţii obscure, în afara legilor, care sunt specifice reţelelor de corupţie.

Acesta este motivul pentru care pe site-ul www.plagiate.ro s-a introdus, pentru prima dată în lume „o sulă” adică o listă cu totul nouă în care sunt incluse acele părţi care au sprijinit şi favorizat persoanele care sunt responsabile de realizarea de opere plagiate. Este evident că aceşti complici sunt universităţile şi conducătorii ştiinţifici care au condus şi au admis acordarea de titluri de „doctor” pentru teze care s-au dovedit apoi plagiate, apoi publicaţiile şi editurile care au contribuit prin punerea în circulaţie al operelor plagiate.

Rămâne acum ca aceşti complici să acţioneze în mod specific pentru a se dezice şi a descuraja plagiatorii! Spor la colaborare pentru curatirea societatii!




*Autorul foloseşte  în mod intenţionat ambiguitatea care apare între „mase” şi „mese”, dar şi licenţa privind „scaunele” pe care fiecare cititor este invitat să le citească potrivit stării sale sufleteşti la momentul lecturii. Este neîndoios că „scaunul critic” este singura realitate care poate obliga la un moment dat o persoană să fie spontană! Mai ales dacă „scaunul critic” este pus într-o relaţie cauzală cu o „masă critică”!

** Pentru cei care sunt preocupaţi de „voinţa maselor” aş dori să subliniez că icul şi sula nu reprezintă o alternativă la democraţie ci calea firească, profesionistă şi competentă, ca alternativă la ignoranţă şi iresponsabilitate guralivă.