Despre consideraţie, respect şi standard…

Cel mai greu îmi este să răspund întrebării unui om care are bună-credinţă sau pe care nu pot să-l bănuiesc în nici un fel de lipsă de bună credinţă.
Si totuşi a trebuit să aştept multă vreme, după ce am rumegat cu mare atenţie la mesajul unui student. Acesta punea în discuţie declaraţia mea cu privire al consideraţia şi respectul pe care îl port tinerilor mei învăţăcei şi invoca drept argument că la acel moment mai existau încă mulţi viitori absolvenţi care mai aveau nepromovată restanţa la disciplina mea cu care se întâlniseră în sesiuni repetate încă din anul III de facultate.
M-am apucat de scris un răspuns, am fost nemulţumit de mine, l-am părăsit pentru a-l amâna, apoi m-am apucat din nou de scris, am fost din nou nemulţumit şi tot aşa…
Timpul trecea, datoria ba!
Eram pe cale să renunţ şi să accept că nu sunt în stare de un dialog, când nişte fapte de zi cu zi, să le zicem accidente sau lecţii de viaţă, m-au făcut să am condiţiile pentru a formula un răspuns, să am condiţiile pentru a stinge o datorie.

De noi depind rezultatele şi imaginea cu care trăim…

Cea mai recentă dintre întâmplări mi se pare a fi şi cea mai consistentă şi mai repre­zen­tativă.
Intr-o ţară ca toate ţările, să zicem Algeria, există un oraş, ceva mai mare decât Clujul şi o universitate să zicem un fel de Universitate tehnică.
Oraşul creşte pe vestigiile vechii Medine şi respiră ca natural aerul colonialismului mo­dern francez: ca şi cum ar fi propria natură!
Ca şi în alte ţări care doresc să devină peste noapte ce nu au fost şi ce nu vor fi niciodată, tinerii de valoare au plecat în lume şi au devenit acolo oameni de valoare. Rămaşi singuri în forul lor interior şi-au amintit de patria lor şi de datoriile care dor şi pe care nimeni nu le poate şi nu are dreptul a le contabiliza.
Impreună, cei plecaţi şi cei care au înţeles că poţi construi şi din interiorul ţării, s-au reunit şi au convenit să pună umărul ca în domeniul lor să facă ceva ce ar putea face bine ţării lor, regiunii în care au trăit şi trăiesc.
Primul pas a fost o conferinţă mediteraneană. Entuziasmul s-a transformat în fapte, faptele au născut evenimentul, au sosit musafirii şi toate lucrurile păreau a se derula în mod firesc, ca în orice alt loc în lume.
Si totuşi, unele condiţii trebuie subliniate fiindcă ele contribuie la pregătirea punctului culminant.
Conferinţa a fost anunţată ca având limba oficială engleza.
Algeria, la rândul său, este o ţară cu două limbi oficiale: araba şi franceza.
Cei mai mulţi dintre participanţii de aiurea vorbeau şi ei franceza ca o limbă purtătoare de cultură.
In momentul în care au început lucrările pe secţiuni, o parte dintre participanţii locali au început să-şi prezinte cu naturaleţe lucrările în franceză.
Mica iregularitate nu a fost sesizată de participanţi care oricum înţelegeau limba şi lucrările pre­zentate.
Totul până când, un tânăr dintre cei plecaţi, a întrerupt lucrarea în curs şi a cerut în limba engleză conaţionalilor săi să-şi prezinte lucrările în limba engleză.
De mult nu am avut ocazia să văd atâta fermitate, atâta revoltă din partea unui tânăr academic.
El apăra. El pleda pentru a apăra.
Il îşi apăra conaţionalii. Ii apăra de lenea de a deveni comozi. El îşi apăra conaţionalii prin a le cere să respecte angajamentul de onoare pe care îl încheiaseră atunci când au anunţat con­ferinţa.
El îşi apăra musafirii în faţa unei situaţii care le-ar fi putut aduce atingere.
Cu gestul tânărului erau apărate onoarea şi consideraţia ca valori umane.

Consideraţie şi onoare ca valori relative…

Atunci am înţeles un lucru care lipsea frământărilor mele: consideraţia şi onoarea nu sunt valori absolute.
Tot atunci am mi-am dat seama că numai eu sunt cel care are o imagine incorectă a relaţiilor umane.
In acelaşi unghi mort se aflau şi studenţii mei, dar nu numai ei. Cred că prin lipsa de dialog real, mulţi dintre noi stăm strâmb în faţa unor valori care ne pot face oricând mai buni. Stăm strâmb şi aruncăm pe apa sâmbetei lucruri care ar putea să ne ajute, să ne crească , să ne apropie de ideal.
Astfel, pentru un om consideraţia nu este parte a fiinţei lui, nu creşte odată cu creşterea lui fizică.
Consideraţia este tiparul în care fiecare dintre noi înşine „aşteptăm” o persoană.
Consideraţia există atunci când cel „aşteptat” vine acolo şi este aşa cum l-am aşteptat.
Tânărul meu prieten arab, şcolit şi lucrând în şcoli de renume franţuzeşti le-a spus-o conaţionalilor lui într-un mod simplu: voi şi musafirii voştri sunteţi aici fiindcă aţi anunţat că veţi vorbi împreună, şi voi şi ei, în limba engleză despre rezultatele voastre şi ale lor.
Nu se cade atunci să minţiţi sau să faceţi in aşa fel încât viaţa să vă fie mai uşoară.
Minciuna, falsul sunt duşmanii relaţiei particulare dintre oamenii care-şi pun aşteptările laolaltă.
Aceasta este consideraţia, acesta este respectul.
Consideraţia este creditul împărtăşit. Consideraţia este aşteptarea care primeşte răs­punsul dorit.
Consideraţia, respectul pot exista numai între oameni superiori care îşi înţeleg în mod corect drepturile şi obligaţiile, ţinuta morală şi profesională cu care se angajează în societate.
Orice altă alternativă care presupune abdicarea înseamnă altceva: milă, dispreţ, am­bi­guitate, confuzie, cădere în derizoriu.
Si atunci depinde de fiecare dintre noi cât de jos putem să-l punem pe cel pe care până atunci îl tratam cu consideraţie.
Consideraţia există pentru caractere, pentru demnitate, pentru verticalitate.
Lucrând numai cu alb şi negru poţi fi orice între prinţ şi cerşetor!

Consideraţie înseamnă a avea reguli şi a le respecta la fel pentru toţi…

Să revenim, tinere învăţăcel, la rândurile tale.
Acum sunt mai sigur, acum sunt mai documentat, acum ştiu mai bine ce aş dori.
Când îmi privesc studenţii, am întotdeauna în vedere nestematele pe care societate imi cere să le şlefuiesc.
Este evident că ei nu sunt identici şi aş greşi să nu privesc fiecare persoană ca un ve­ri­tabil unicat.
Este însă menirea socială a unui dascăl de a impune un standard minim.
Orice raportare se face la acel standard.
Consideraţie, pentru cel mai valoros sau cel mai puţin valoros giuvaer, există atunci când calităţile acestuia au fost puse în evidenţă folosind aceleaşi unice prelucrări. Rolul profesorului nu este să dea valoare unui student, ci este numai de a crea condiţiile ca această valoare, dată de Dumnezeu, să se manifeste.
In aceste condiţii, lipsa de consideraţie, înseamnă a face unealta cioplită, mincinoasă care în loc să pună în evidenţă valoarea, să-i vopsească sau să-i zgârie pe toţi în aşa fel încât, la sfârşit, fie el anul III sau anul V, studenţii să pară a fi egali, în ciuda diversităţii lor naturale şi a faptelor lor.
Alături de vorbele lui Blaga „…eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” adevărată pentru orice om, un dascăl adevărat, trebuie să fie conştient în orice moment că el este un amărât de slujbaş care trebuie să vegheze până în ultima clipă a vieţii lui ca ordinea socială, piramida de valori să fie mereu respectată şi accesibilă numai celor merituoşi.
Dascălul nu poate fi în acelaşi timp jucător şi arbitru.
Aici începe şi tot aici se termină rolul său în care consideraţia pentru învăţăceii care-i sunt încredinţaţi este lege, crez, far. Altminteri…

Scoala egalitaristă distruge consideraţia, distruge valoarea…

Nu ştiu însă dacă tot consideraţie se poate numi situaţia în care ca student vii într-o instituţie care poartă numele greu de şcoală şi unde nişte indivizi, care se numesc între ei profesori, caută ca într-un anumit număr de ani să-ţi arate că eşti egal cu oricine şi apoi se grăbesc să-ţi pună în mână un petic de hârtie fără valoarea, numit diplomă!