Tinte false şi multe maşini mici de făcut hărmălaie mare…

Cu toţii suntem fiii unui neam cârcotaş şi cu suflete mici. Nici cu inteligenţa nu stăm prea bine, iar viziunea o avem cam până la vârful botinei. Fantezia ne prisoseşte, dar o văr­săm întotdeauna înainte de a o folosi. Nu am construit niciodată nimic şi subiectul con­struc­ţiilor ne oripilează. Mai suntem melodramatici şi divergenţi în tot ce facem. Avem un fel de strabism factual: întotdeauna vrem să facem altceva decât facem, nu pentru că aşa tre­buie, ci pentru că aşa ne place.


Da, la toate acuzaţiile…


Dacă aş spune că nu ştiam că voi ajunge victimă a sistemului, aş minţi. Ca să ţin isonul unui coleg, aş spune că am premeditat şi m-am mişcat ca atare ca să dovedesc că sis­te­mul vrea sânge.
In momentul în care am început lupta cu sistemul, mi-am dat seama că acesta nu poate fi învins.
Se impunea atunci o altă strategie.
Am ales strategia loviturilor mici şi concrete prin care să arăt că Universitatea româ­neas­că, inclusiv cea Tehnică din Cluj Napoca nu este instituţie ci o cloacă feudalo-ciocoiască.
In paralel am început acţiunea de „spălare a geamurilor”, adică de transparentizare. Lumea trebuia să afle ce este de fapt Universitatea, ce sunt de fapt conducătorii ei, ce di­ferenţă este între Reformă şi ceea ce se fac că fac „unşii prostimii academice”.
Era totodată nevoie să se demonstreze că nimeni nu doreşte Reforma sau dacă Re­for­ma este dorită, cât de mult se doreşte acest lucru.


Ce este de fapt Reforma?


Am muşcat cu toţii din turta dulce-populistă a manipulării şi am luat atunci în anul `90 o gură plină cu un cuvânt nou: „R E F O R M A” ! Nu ştiam ce înseamnă şi nu prea ştim bine nici astăzi.
Ca să nu păcătuiesc şi eu, mă voi limita la ceea ce cred că îmi este apropiat: „reforma învăţământului”.
Când am auzit de noua religie, conştiincios, am să mă documentez.
Aşa am aflat că nu este o religie nouă. Au avut-o şi o au, din când în când, şi alţii.
Cei care au făcut-o de mai multe ori, francezii, aveau o procedură foarte clară.
Un rege, cel mai adesea unul luminat, găseşte că este necesară reforma. Atunci, regele luminat alcătuieşte un grup de oameni destupaţi la cap, mulţi dintre ei oameni de ştiinţă dar nu numai. In timp ce primul ministru conduce ţara aşa cum a preluat-o de la cel de dinaintea lui, grupul numit de rege îşi defineşte problema, adică domeniul de reformă şi se apucă să pregătească soluţiile: legi, regulamente, scheme, modele de structuri, scheme de tranziţie.
Totul se pregăteşte până când noul ansamblu pare a fi unul realizabil. Atunci regele lu­mi­nat dă sem­na­lul şi noul ansamblu îl înlocuieşte încet şi sistematic pe cel vechi. Si astfel maşinăria so­cia­lă nu se strică, nu se gripează, nu face victime inutile şi mai ales nu costă mai mult decât trebuie.


De unde se începe ?..
Aceasta se pare că este cea mai jenantă întrebare ce şi-o poate pune vreo fiinţă refor­man­tă.
Este atât de jenantă încât în cei douăzeci de ani nu şi-a pus-o nici un ministru filozof sau şurubar sau cărămidar împins înainte de valul politicii.
După istorie, se pare că începutul se face cu inventarul stării de fapt: ce-am avut, ce-am pierdut şi cu ce am rămas? Pasul al doilea ar trebui să se refere la ce am dori să facem sau unde ar trebui să ne fixăm ştacheta.
Ceea ce trebuie învăţat de la istorie este că nu miniştrii, regii sau preşedinţii fac Reforma, dar ei trebuie să fie luminaţi şi să o permită ca pregătire şi realizare!


O părere…


Anii petrecuţi în universitate, multă, foarte multă lectură, timpul petrecut în multe uni­ver­si­tăţi, m-au convins că prima ţintă este să se aducă universitatea la standardul unei instituţii civilizate.
Atâta timp cât universitatea este o feudă-ciocoiască, unde nişte in­divizi necalificaţi în gestiune şi conducere eficientă, fără contract de management, sunt aleşi prin vot po­pular de prostimea academică să distrugă resursele unui buget pu­blic orice altă univer­sitate, din orice ţară civilizată va evita stabilirea de legături durabile şi serioase.
In acest fel, în România există numai oameni, fiecare cu valoarea sa dar nu instituţii uni­ver­sitare.

Care este calea….


Deşi complexă problema construirii instituţionale are soluţie. Pe scurt prima dintre ele este defi­ni­rea corectă a autonomiei universitare. Autonomia universitară trebuie să se refere numai şi numai la libertatea de gândire, de conştiinţă, de opinie.
Nu este autonomie modul discreţionar în care un Rector cumpără clădiri vechi sau cum achiziţionează aparatură de laborator fără nici o noimă sau cum îşi plăteşte clientela care pontează 30 de ore pe zi.
Nu este autonomie modul în care un Rector înfiinţează câte facultăţi doreşte el sau ca­te­dre câte poate sau cum organizează specialităţi cu toate disciplinele opţionale.
Calea pare simplă şi înseamnă profesionalizarea personalului de conducere şi gestiune din Universităţi şi separarea părţii academice de celelalte componente de gestiune a re­sur­selor de orice fel.


De ce nu, dacă da?...


Cine doreşte să facă Reforma? In mod teoretic, o mulţime de cetăţeni! De fapt, aproape nimeni. O dovedeşte atitudinea în faţa oricăror evenimente care privesc şcoala. O dovedeşte GRAUR: toată lumea citeşte dar nimeni nu doreşte să facă nimic pentru situaţii care se regăsesc în mod aproape identic în toate universităţile româneşti. Zeci de texte de apreciere şi de cruntă laşitate spun: e bine, dă-i drumul mai departe, bravo!, dar ştii eu doresc să trăiesc liniştit!


Există un caz Isoc în lumea universitară românească?


Este o întrebare care apare mai mult sau mai puţin voalat pe multe site-uri şi bloguri.
Voalarea vine de la micile maşini de făcut vacarm.
Cine este acest Isoc?
Este un ţicnit care se încăpăţânează să dea note cu zecimale împotriva voinţei colegilor lui?
Câte ar­ti­cole ISI are?
De ce nu are?
De ce publică la Oradea?
De ce nu pleacă din universitate dacă nu este dorit de colegi?
De ce-şi pune studenţii să lucreze? …..
Si şirul de întrebări poate continua la nesfârşit.


Ce nu se observă sau ce nu se doreşte să se ştie?


a) Dacă se citeşte puţin „Alternativa academică” atunci se constată cu uşurinţă că Isoc spune lucruri care nu pot place feudalo - ciocoilor. Constată ilegalităţi, abe­ra­ţii, fraude, corupţie… Care este legătura între articolele cotate ISI şi aceste fapte? Sau dintre cei care au multe articole ISI câţi ştiu cum se abordează şi se soluţio­nea­ză un caz de co­rupţie? Sau un caz de plagiat? Sau un caz de deturnare de fonduri?

b) Nu suntem egali. Sau nu dorim să fim egali. Dacă cineva doreşte să citească va afla că Isoc a avut printre primele programe internaţionale (COPERNICUS) din Universitatea tehnică din Cluj Napoca. Atunci a aflat că ştiinţa nu se poate face de unul singur într-o baracă pe care se scrie „Universitate” şi unde feudalul-ciocoi întreabă „…dar mie, per­so­nal, câţi bani îmi dai din bugetul proiectului tău?...” Si atunci ai de ales: fie pleci din ţară, fie faci sluj şi munceşti să-i faci feudo-cio­co­iului salariu şi listă de lucrări fie te re­volţi şi încerci să schimbi ceva, cât se poate cu speranţa că şi alţii ţi se vor alătura. In acest timp este normal ca unii, dintre cei care nu se ocupă de aşa ceva să publice multe arti­co­le de bună calitate în reviste cotate ISI.

c) „…E uşor a scrie versuri…”. E uşor să numeri şi articole. E mai greu să stai în la­bo­ra­tor şi să verifici ceea ce spui sau scrii. Unii am fost obligaţi ca zece ani de la absol­vi­rea facultăţii să stăm pe tuşă şi să ne gândim dacă ne vom putea înscrie vreodată la doc­torat. Pentru noi s-ar putea ca normalitatea şi construirea ei pentru cei tineri să fie un mod de a ne înţelege datoria civică şi profesională.

d) Despre comparare… Copiii fiind ne comparam între noi lungimea braţelor, lun­gi­mea pi­cioa­relor, lungimea pasului, lungimea…. Mai târziu am văzut că nu lun­gi­mea te face băr­bat!

e) De ce este necesar să insultăm o Universitate? De ce nu am alege o Universitate oa­recare, fie ea în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Oradea pentru a ne promova ideile noi? De ce este necesar să insultăm un om şi o şcoală? Sau un om sau o şcoală?

f) Pentru cei preocupaţi de lipsa de „carismă şi strălucire, vizibilitate şi listare ştiin­ţifică” a Profe­so­rului Isoc, este bine să se ştie că orădean fiind am ales să prezint la Univer­si­ta­tea din oraşul meu natal o serie de concepte, proceduri, standarde şi mai ales rezul­tate aplicate care sunt priorităţi nu numai în managementul cer­ce­tării din România dar şi din Europa şi că aceste rezultate vor apărea curând într-o revistă internaţională specializată.


Relaţii şi relaţii….


In aşa numitul caz al Profesorului Isoc, subiectul nu este cel profesional, la fel cum nu este cel al notelor „cifre cu zecimale”.
Subiectul nu este numărul de procese ale Profesorului Isoc.
Subiectul nu este dacă omul trebuie dat afară sau dus la balamuc.
Acestea sunt ţinte false şi sunt ţintele care convin de minune feudalo-ciocoilor!
Dacă acestor ţinte li se pune şi o muzică de fundal cu tot felul de falseturi, atunci hăr­mă­laia este totală şi obiectivul este atins: Reforma nu este necesară! Nu avem nevoie de Reformă! Avem nevoie de linişte!
Nu uitaţi că aşa au votat şi colegii din Senatul Universităţii Tehnice din Cluj Napoca: „ne-am săturat de neînţelegerile dintre tine şi conducere…”! Dormi Universitate dormi în pace, dormi Românico dormi în pace!
Si în timpul acesta, indivizi, ajunşi prin somnul nostru şi al raţiunii, feudalo-ciocoi, profită şi aduc pe tapet tehnicile securiste cu grupul de delatori şi declaraţiile lor trase la indigo, cu indezirabili „contestaţi”, cu campanii de presă comandate, cu verdicte date în câteva ore cu încălcarea tuturor legilor, cu comisia de vidanjori inconştienţi nevinovaţi dar cri­mi­nali, cu rein­tro­ducerea mâniei proletare ca singur argument al lumii academice.
Urmează în mod firesc şi potrivit scenariului securist, balamucul!
Umpleţi balamucul cu profesori! Umpleţi balamucul cu scriitori de articole ISI! Umpleţi balamucul cu oameni care gândesc la viitor!

Despre anonimi, ţicneală şi săpătorii de şanţuri…

Anonim: "...Dacă ţi se cere să dai note întregi, să te încăpăţânezi să dai note cu zecimale mi se pare că este o ţicneală. Sau este din dorinţa de a sfida pe cineva ceea ce este, cred eu, tot foarte apropiat de ţic­neală. Dacă ai un şurub de 12 foloseşti o cheie de 12 şi nu una de 10. Pe de altă parte viteza cu care a fost dat afară arată că multa ură s-a adunat în sufletul colegilor lui. Oare de ce? Eu presupun, după textul pe care l-am parcurs, că e ceva în neregulă cu profesorul. Probabil că ar fi de resortul unei echipe de ex­per­tiză medicală psihiatrică, dar în nici un caz nu e de desfacerea contractului de muncă. Pe de altă parte, dacă profesorul ăsta e nebun sadea şi colegii nu au reuşit să găsească o altă cale de a scăpa de el? Au făcut şi ei ce au crezut mai bun de cuviinţă să-şi rezolve problema. ..."

Intotdeauna mi-au plăcut anonimii. Ei sunt sarea şi piperul pământului. Fără ei pă­mântul ar fi lipsit de lumini şi umbre. Mai ales de umbre.

Am oscilat între a admite acest text anonim sau „a-l face pierdut” de jenă că pot exista şi oameni cu caracter destul de mic să-şi atârne eticheta de anonim.

Până la urmă am renunţat la a discuta caracterul omului, am renunţat la a judeca şi am ales anonimul ca partener de bună-credinţă.

Cred că aceasta este şi calea să renunţăm la anonimatul exprimării: primirea me­sa­jului cu dragoste şi înţelegere.

In primul rând nu pot trece cu vederea că aşa cum este el mesajul anonim, a se­si­zat un adevăr dureros: totul a fost făcut cu mare, cu prea mare viteză. Atât.

De aici firul se rupe şi se adaugă celorlalte fire manipulate cu atenţie de spe­cia­liş­tii în informare şi dezinformare.

Nu am avut parte de nici un fel de „training” sau „upgrade” în pedagogie: sunt un „self-made man”...

Din 1982 de când funcţionez în învăţământul superior nu am avut parte nici măcar de o oră de actualizare sau perfecţionare în pedagogie. Nu numai eu ci şi colegii mei. Spre deosebire de ei, eu m-am instruit de unul singur. De ruşine. De ruşine că promovarea în grad didactic se făcea pe acelaşi curs amărât de pedagogie din facultate şi nimeni nu sesiza că ceva nu merge. Studenţii nu sunt viţei sau alte animale necuvântătoare şi fiecare poziţie în ierarhia didactică înseamnă o nouă viziune, mai complexă mai res­pon­sabilă. Am descoperit în acest fel site-ul departamentului educaţiei al Statelor Unite http://www.ed.gov . Pentru cine este curios, acolo există materiale de raportare perti­nen­te pentru zeci de şcoli de perfecţionare pedagogică universitară cu studii funda­men­tate de ex­perienţa a mii de dascăli inovativi şi nu cu cărţile răsuflate a unor boşorogi bă­şi­noşi din nişte „departamente de perfecţionare profesională” care au rămas tot la cărţile sovietice de creştere a copiilor analfabeţi şi tem­beli din sovhozurile stepei ruse.

Cu tot regretul pentru anonimul meu coleg, acestea mi-au fost cursurile şi îndrumă­toa­rele de adaptare practică a învăţământului superior mioritic la valul care vine cu sau fără „cifre cu zecimale”!

Ticneala nu este subiect public…

Da, stimate coleg anonim, sunt un ţicnit. Orice om care doreşte să facă ceva este ţicnit. Din biblioteca de pe site-ul american, vei vedea că orice dascăl trebuie să fie ţicnit fiindcă numai aşa este inovativ.

Nici unul dintre ei nu a cerut acordul preşedintelui Statelor Unite ca să-şi facă datoria, dar nici semnătura vreunui prodecan sâsâit şi analfabet în ale limbii române pentru care „cifră” şi „număr” au aceeaşi semnificaţie sau a altuia care este obsedat că ar putea fi lovit de maşinile părinţilor studenţilor lui şi vede numai duşmani în jurul său!

Experimentul pedagogic durează mult şi are la bază moralitatea aceluia care îşi face datoria de zi cu zi şi păstrează echilibrul în cadrul unei promoţii dar introduce, puţin câte puţin şi elementul de noutate: să zicem o formă modernă de notare în acord cu cerinţele generale ale Comunităţii Europene.

Despre şuruburi…

Da, stimate coleg anonim, când este vorba de şuruburi ai dreptate. Necazul este că aici este vorba despre oameni, care se nasc, trăiesc, au idealuri şi mor. Suruburile nu au idealuri. In rest sunt exact ca oamenii. Adică de loc !

Despre colegi…

Stimate coleg anonim, aici îţi dau întrutotul dreptate. Cu un singur amendament cultural: eu nu sunt angajatul colegilor mei. De aici rezultă că nu ei sunt puşi să mă sufere, sau iubească sau nu.

Ei sunt la fel de lucrători şi angajaţi ca mine. Chiar dacă sunt deranjaţi de faptul că eu citesc şi doresc să inovez iar ei doresc să păstreze acelaşi gunoi de şcoală românească orală şi anchilozată (vezi aici un nou motiv să fiu dat afară încă odată din Politehnica de la Cluj Napoca) ei trebuie să-şi vadă de munca lor şi nu de cooperativa lor de execuţii şi delaţiune chiar dacă numai atâta ştiu.

Săpătorii de şanţuri nu sunt intelectuali…

Da stimate anonim, ai dreptate. Colegii nu au mai putut. Colegii nu au mai rezistat. Cum spunea specialistul în „înmormântări automatice” şi alte „ceremonii conexe înmor­mân­tă­rilor”, „…colegii nu au mai suportat să dai note cu zecimale…”. Intre timp a învăţat, pa­să­mite, că se spune „note sau numere” şi nu „cifre cu zecimale”!

Dacă am fi săpători de şanţuri, atunci probabil că maestrul de ceremonii funebre şi ţucălarii lui ar fi avut dreptate. I-aş fi încurcat.

Dar nu suntem săpători de şanţuri. Si totuşi i-am deranjat! Ghici de ce, colega anonim?

Simplu: pentru că ei nu au fost în stare dă scrie un articol despre corectitudinea sau in­co­rectitudinea notării cu numere fracţionare în contextul introducerii sistemului ECTS.

Ticnitul l-a scris! Ei nu! Politehnica din Bucureşti a luat ideile sau a acceptat studiile ţicnitului… care era atunci problema lor?

Este una de orgoliu colega anonim!

Ticnitul are un principiu: să schimbăm spre inovare. Ei au un orgoliu: să nu-i dăm voie să facă ceea ce noi nu vrem! Nu ce nu putem, nu ce apărăm, ci ce nu vrem…

In lupta dintre un orgoliu şi un principiu, se naşte întotdeauna un abuz fiindcă puterea nu are niciodată de partea sa principii ci numai orgolii !

PA: colega anonim, te rog să-mi comunici care ar fi maniera prin care ar trebui să ies din viaţa comunităţii ca să le fac tuturor viitorul fericit şi liniştit….Eu nu voi face decât să mă supun! "Vox populi…" Din păcate continuarea este "…vox Dei" şi nu "...vox derbedei sau huligani academici care să-şi rezolve problema..." sau " ... vox anonimus chiar dacă de bună credinţă..."!

Despre consideraţie, respect şi standard…

Cel mai greu îmi este să răspund întrebării unui om care are bună-credinţă sau pe care nu pot să-l bănuiesc în nici un fel de lipsă de bună credinţă.
Si totuşi a trebuit să aştept multă vreme, după ce am rumegat cu mare atenţie la mesajul unui student. Acesta punea în discuţie declaraţia mea cu privire al consideraţia şi respectul pe care îl port tinerilor mei învăţăcei şi invoca drept argument că la acel moment mai existau încă mulţi viitori absolvenţi care mai aveau nepromovată restanţa la disciplina mea cu care se întâlniseră în sesiuni repetate încă din anul III de facultate.
M-am apucat de scris un răspuns, am fost nemulţumit de mine, l-am părăsit pentru a-l amâna, apoi m-am apucat din nou de scris, am fost din nou nemulţumit şi tot aşa…
Timpul trecea, datoria ba!
Eram pe cale să renunţ şi să accept că nu sunt în stare de un dialog, când nişte fapte de zi cu zi, să le zicem accidente sau lecţii de viaţă, m-au făcut să am condiţiile pentru a formula un răspuns, să am condiţiile pentru a stinge o datorie.

De noi depind rezultatele şi imaginea cu care trăim…

Cea mai recentă dintre întâmplări mi se pare a fi şi cea mai consistentă şi mai repre­zen­tativă.
Intr-o ţară ca toate ţările, să zicem Algeria, există un oraş, ceva mai mare decât Clujul şi o universitate să zicem un fel de Universitate tehnică.
Oraşul creşte pe vestigiile vechii Medine şi respiră ca natural aerul colonialismului mo­dern francez: ca şi cum ar fi propria natură!
Ca şi în alte ţări care doresc să devină peste noapte ce nu au fost şi ce nu vor fi niciodată, tinerii de valoare au plecat în lume şi au devenit acolo oameni de valoare. Rămaşi singuri în forul lor interior şi-au amintit de patria lor şi de datoriile care dor şi pe care nimeni nu le poate şi nu are dreptul a le contabiliza.
Impreună, cei plecaţi şi cei care au înţeles că poţi construi şi din interiorul ţării, s-au reunit şi au convenit să pună umărul ca în domeniul lor să facă ceva ce ar putea face bine ţării lor, regiunii în care au trăit şi trăiesc.
Primul pas a fost o conferinţă mediteraneană. Entuziasmul s-a transformat în fapte, faptele au născut evenimentul, au sosit musafirii şi toate lucrurile păreau a se derula în mod firesc, ca în orice alt loc în lume.
Si totuşi, unele condiţii trebuie subliniate fiindcă ele contribuie la pregătirea punctului culminant.
Conferinţa a fost anunţată ca având limba oficială engleza.
Algeria, la rândul său, este o ţară cu două limbi oficiale: araba şi franceza.
Cei mai mulţi dintre participanţii de aiurea vorbeau şi ei franceza ca o limbă purtătoare de cultură.
In momentul în care au început lucrările pe secţiuni, o parte dintre participanţii locali au început să-şi prezinte cu naturaleţe lucrările în franceză.
Mica iregularitate nu a fost sesizată de participanţi care oricum înţelegeau limba şi lucrările pre­zentate.
Totul până când, un tânăr dintre cei plecaţi, a întrerupt lucrarea în curs şi a cerut în limba engleză conaţionalilor săi să-şi prezinte lucrările în limba engleză.
De mult nu am avut ocazia să văd atâta fermitate, atâta revoltă din partea unui tânăr academic.
El apăra. El pleda pentru a apăra.
Il îşi apăra conaţionalii. Ii apăra de lenea de a deveni comozi. El îşi apăra conaţionalii prin a le cere să respecte angajamentul de onoare pe care îl încheiaseră atunci când au anunţat con­ferinţa.
El îşi apăra musafirii în faţa unei situaţii care le-ar fi putut aduce atingere.
Cu gestul tânărului erau apărate onoarea şi consideraţia ca valori umane.

Consideraţie şi onoare ca valori relative…

Atunci am înţeles un lucru care lipsea frământărilor mele: consideraţia şi onoarea nu sunt valori absolute.
Tot atunci am mi-am dat seama că numai eu sunt cel care are o imagine incorectă a relaţiilor umane.
In acelaşi unghi mort se aflau şi studenţii mei, dar nu numai ei. Cred că prin lipsa de dialog real, mulţi dintre noi stăm strâmb în faţa unor valori care ne pot face oricând mai buni. Stăm strâmb şi aruncăm pe apa sâmbetei lucruri care ar putea să ne ajute, să ne crească , să ne apropie de ideal.
Astfel, pentru un om consideraţia nu este parte a fiinţei lui, nu creşte odată cu creşterea lui fizică.
Consideraţia este tiparul în care fiecare dintre noi înşine „aşteptăm” o persoană.
Consideraţia există atunci când cel „aşteptat” vine acolo şi este aşa cum l-am aşteptat.
Tânărul meu prieten arab, şcolit şi lucrând în şcoli de renume franţuzeşti le-a spus-o conaţionalilor lui într-un mod simplu: voi şi musafirii voştri sunteţi aici fiindcă aţi anunţat că veţi vorbi împreună, şi voi şi ei, în limba engleză despre rezultatele voastre şi ale lor.
Nu se cade atunci să minţiţi sau să faceţi in aşa fel încât viaţa să vă fie mai uşoară.
Minciuna, falsul sunt duşmanii relaţiei particulare dintre oamenii care-şi pun aşteptările laolaltă.
Aceasta este consideraţia, acesta este respectul.
Consideraţia este creditul împărtăşit. Consideraţia este aşteptarea care primeşte răs­punsul dorit.
Consideraţia, respectul pot exista numai între oameni superiori care îşi înţeleg în mod corect drepturile şi obligaţiile, ţinuta morală şi profesională cu care se angajează în societate.
Orice altă alternativă care presupune abdicarea înseamnă altceva: milă, dispreţ, am­bi­guitate, confuzie, cădere în derizoriu.
Si atunci depinde de fiecare dintre noi cât de jos putem să-l punem pe cel pe care până atunci îl tratam cu consideraţie.
Consideraţia există pentru caractere, pentru demnitate, pentru verticalitate.
Lucrând numai cu alb şi negru poţi fi orice între prinţ şi cerşetor!

Consideraţie înseamnă a avea reguli şi a le respecta la fel pentru toţi…

Să revenim, tinere învăţăcel, la rândurile tale.
Acum sunt mai sigur, acum sunt mai documentat, acum ştiu mai bine ce aş dori.
Când îmi privesc studenţii, am întotdeauna în vedere nestematele pe care societate imi cere să le şlefuiesc.
Este evident că ei nu sunt identici şi aş greşi să nu privesc fiecare persoană ca un ve­ri­tabil unicat.
Este însă menirea socială a unui dascăl de a impune un standard minim.
Orice raportare se face la acel standard.
Consideraţie, pentru cel mai valoros sau cel mai puţin valoros giuvaer, există atunci când calităţile acestuia au fost puse în evidenţă folosind aceleaşi unice prelucrări. Rolul profesorului nu este să dea valoare unui student, ci este numai de a crea condiţiile ca această valoare, dată de Dumnezeu, să se manifeste.
In aceste condiţii, lipsa de consideraţie, înseamnă a face unealta cioplită, mincinoasă care în loc să pună în evidenţă valoarea, să-i vopsească sau să-i zgârie pe toţi în aşa fel încât, la sfârşit, fie el anul III sau anul V, studenţii să pară a fi egali, în ciuda diversităţii lor naturale şi a faptelor lor.
Alături de vorbele lui Blaga „…eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” adevărată pentru orice om, un dascăl adevărat, trebuie să fie conştient în orice moment că el este un amărât de slujbaş care trebuie să vegheze până în ultima clipă a vieţii lui ca ordinea socială, piramida de valori să fie mereu respectată şi accesibilă numai celor merituoşi.
Dascălul nu poate fi în acelaşi timp jucător şi arbitru.
Aici începe şi tot aici se termină rolul său în care consideraţia pentru învăţăceii care-i sunt încredinţaţi este lege, crez, far. Altminteri…

Scoala egalitaristă distruge consideraţia, distruge valoarea…

Nu ştiu însă dacă tot consideraţie se poate numi situaţia în care ca student vii într-o instituţie care poartă numele greu de şcoală şi unde nişte indivizi, care se numesc între ei profesori, caută ca într-un anumit număr de ani să-ţi arate că eşti egal cu oricine şi apoi se grăbesc să-ţi pună în mână un petic de hârtie fără valoarea, numit diplomă!

Istoria nu trebuie să se repete….

Sunt primul profesor universitar destituit pe motive de expresie şi opinie după 1989. Personal sunt mândru de acest delict pe care l-aş fi făptuit.
Fiecare poate aprecia la justa valoare documentele postate pe http://www.graur.org/.
Cred că un cadru didactic trebuie să fie un model viu pentru studenţii săi, dar şi pentru cei din jurul său.
Dacă aş fi fost contemporan cu Blaga şi cu Racoviţă aş fi fost de mult internat într-un ospiciu de boli psihice fiindcă, regimul comunist hărăzea această pedeapsă „fină” intelectualilor indezirabili.
S-a făcut însă să nu fiu contemporan cu acele personalităţi excepţionale cu care mă asemăn cel mult la poziţia pe care o aveam la momentul „execuţiei” cu „mânie proletară”.
Istoria pare a fi însă aceeaşi şi totuşi…
Misiunea securiştilor şi micimanilor comunişti de acum mai bine de 50 de ani, cu cefe plecate şi priviri furibunde, era mult mai uşoară.

Acum mai bine de 50 de ani…


Victimele lor sunt definitiv pierdute. Eticheta de „contestaţi” şi apoi de „frustraţi” şi „duş­mani ai clasei muncitoare” le este pusă treptat şi cu persuasiune şi cei din jur ajung să-i urască în mod visceral.
Torţionarii execută şi au iniţiative: tot ce gândeşte trebuie stârpit! Presa este comandată şi scrie numai ce doreşte partidu’, instanţele sunt ale partidului comunist şi securităţii îşi joacă foarte bine rolul încredinţat de „vidanjori sociali”.


După mai bine de 50 de ani…


Victimele par definitiv pierdute.
Torţionarii au ajuns proprii lor stăpâni. Nu sunt în stare să răzbată prin propriile eforturi intelectuale şi prin competenţă, pentru că nu le au. Aleg delaţiunea, minciuna, furtul, furtul intelectual, împroşcarea nu noi. Ii înnebuneşte noul. Comunitatea Europeană îi exasperează dar clănţăne propoziţii cu Reforma, fiindcă asta este moda.
Toţi cei care sunt independenţi, care gândesc sau le periclitează exerciţiul de nulităţi intelectuale le sunt potrivnici.
Ii sperie tineretul. Işi dau seama că vin tare din urmă, că sunt mult mai buni de cât ei, că trebuie făcuţi să tacă, să se supună, să îi asculte pe ei.
Si atunci este normal să dai un exerciţiu de forţă. Mijloacele sunt aceleaşi ca cele învăţate atunci.
Se confecţionează şi se atârnă eticheta de „contestaţi” şi apoi de „frustraţi” şi „duş­mani ai clasei muncitoare”. Cum tot nu au nimic de făcut fiindcă nu sunt în stare să facă ceva, îi conving pe cei din jur că duşmanii lor sunt duşmanii tuturor. Persuasiunea este arma lor redutabilă. Ii fac pe cei din jur să recunoască în duşmanii lor pe proprii duşmani.
Presa este comandată şi scrie numai ce doreşte…
Instanţele sunt derutate şi comandate şi judecă….


Si totuşi….


Deosebirea o face Internetul.
Scula capitalistă, mult urâtă de comunişti, s-a materializat: ea permite transparenţa. Internetul permite ca probele mincinoase, pe care odinioară nu le putea vedea nimeni, fie că existau fie că nu, să devină publice.


Internetul permite exprimarea ideilor, a gândurilor subversive, a opiniilor care trebuie con­damnate spre liniştea torţionarilor şi obsedaţilor de foloase şi poziţii, inclusiv aca­de­mice necuvenite.
Internetul îi poate face pe cei care au acţionat, au votat, au minţit, au crezut, au fost convinşi să afle adevărul. Adevărul nu dă timpul înapoi dar adevărul izbăveşte.
Adevărul nu dă iertarea dar îţi dă şansa să încerci să te schimbi.


Cu amendamentul bunului simţ…


Este foarte greu să te aperi.
Este greu fiindcă eşti pus în situaţia să renunţi la modestia sădită cu grijă de părinţi.
Este greu fiindcă trebuie să informezi şi în acelaşi timp să respecţi intimitatea celor din jurul tău: poate cei din jur nu aşteaptă în acel moment să le vorbeşti, poate nu sunt interesaţi de problemele şi durerile tale.
Poate problema ta este una personală.
Acestor oameni, pe care eforturile de informare şi de apărare individuală într-un mediu social le provoacă traume de orice fel, le cer scuze!
Le cer scuze şi le spun că mă simt jenat.
Ce puţin la fel de jenat ca atunci când am auzit că un om nevinovat a ajuns să facă închisoare.
Jenat şi neputincios.
Neputincios fiindcă fiecare om are nevoie de dreptul de a se apăra şi de a fi apărat de ceea ce se construieşte cel mai greu „OPINIA PUBLICĂ” şi „CIVISMUL INDIVIDUAL”, căi prin care fiecare şi toţi putem să ne apărăm şi să dăm reacţiile necesare pentru în­dreptarea lucrurilor. Dacă lucrurile se impun a fi îndreptate.


Fiindcă istoria nu trebuie să se repete….


Dacă istoria lui Blaga, şi a lui Racoviţă şi altor mii de intelectuali se va repeta şi masa critică a nulităţilor lumii academice va avea şi de această dată dreptate, atunci am trăit de pomană.
Dacă în faţa adevărului şi a probelor directe, torţionarii vor avea satisfacţia să-şi vadă victimele ostracizate cu concursul presei, justiţiei, societăţii civile, atunci România îşi merită înapoierea cronică şi condamnarea fiilor şi fiicelor ei la pierderea dreptei în deşert.