In ultima vreme mă urmăreşte tot mai mult o vorbă înţeleaptă. Vorba spune că, mai bine să încurajezi pe cineva care face, mai puţin bine, ceea ce este necesar, decât să aplauzi şi să lauzi pe cineva care face, foarte bine, ceea ce nu este necesar.
Uneori se impune ca realitatea socio-economică să fie analizată în afara şabloanelor pe care gura lumii le impune fără să le înţeleagă sau fără să privească viitorul cu ochii minţii şi cu ochii burţii.
Este aitiul calea de dezvoltare a României sau aitiul este o nouă bombă pe care ne-o pregătim cu mijloace artizanale şi populiste, la fel ca tăierea pădurilor cu investitori strategici străini şi mercenari români, sau ca loan-ul generalizat ca să spunem, mai târziu, că nu am avut noroc?
Voi analiza, în cele ce urmează, aitiul prin nişte aspecte situate la limita dintre activitatea economică şi cerinţele sociale ale unei dezvoltări raţionale.
Despre sustenabilitate…
Voi lua exemplul unei ţări vecine nouă, dar cu mai mult respect pentru munca adevărată, cu mai multă responsabilitate pentru fiecare gest individual şi civic pentru modul cum îşi priveşte viitorul prin lentila unui pariu curajos.
Guvernul şi mediul de afaceri al ţării vecine alege să joace pariul cu transportul electric: facem maşini electrice, reducem poluarea, înlocuim parcul auto învechit. Dacă se încurajează transportul electric, se creează infrastructura de alimentare cu energie electrică a vehiculelor electrice, se creează infrastructura de întreţinere şi astfel fiecare cetăţean se va putea gândi optimist când alege să investească într-un vehicul electric.
Guvernul încurajează administraţiile locale să pună în prima linie a modernizării mijloacele de transport ale gunoiului, pe care să le orienteze pe motoare electrice. Sunt vehiculele care circulă cel mai mult şi, dacă ele vor avea acţionări electrice, o bună parte din poluarea marilor oraşe va fi puternic diminuată.
Vecinii noştri vor avea oraşe mai curate, vor avea o poluare fonică redusă.
Vehiculele electrice trebuie întreţinute, trebuie alimentate, trebuie parcate, trebuie reparate. O mulţime de cetăţeni, cu calificări din cele mai diverse, devin utili, devin necesari, muncesc.
O mulţime de oameni se susţin, o mulţime de activităţi se susţin unele pe altele, comunitatea îşi construieşte bunăstarea, îşi construieşte viitorul, propriul viitor.
Este bine pentru că este necesar….
Despre non-sustenabilitate…
Noi am ales aitiul. Nu oricine face aitiu. Aitiu fac numai oamenii inteligenţi.
Aitiul este un produs sau un serviciu select.
Peste tot în lume, serviciile de aitiu se fac cu muncitori calificaţi sau tehnicieni. Ei întreţin reţelele de calculatoare, ei instalează sau devirusează, ei arhivează.
Aitiul, ca produs, are nevoie de proiect, de o echipă de lucrători şi, mai ales, de finanţare. Cine finanţează are totul. Are drepturile de proprietate intelectuală. Aceste drepturi îi sunt plătite de către utilizatori. Aceste drepturi sunt cunoscute ca „licenţe”. Licenţele le vinde Microsoft şi nu cei care vorbesc româneşte la Microsoft.
Aitiul este un produs deosebit. Aitiul nu se strică, nu se uzează, nu trebuie să-l întreţii. Aitiul, ca şi sicriul, este un bun de unică folosinţă. L-ai luat, îl foloseşti, nimeni nu-l returnează, nimeni nu face reclamaţii pentru lipsă de calitate.
Ca să produci aitiu ai nevoie de oameni mulţi. Ca să stimulezi aitiul, ai nevoie de oameni calificaţi. In România, numai cei cu diplomă universitară sunt chemaţi să facă aitiu. Ca să produci aitiu nu ai nevoie de nici un fel de şcoală. Ca să produci aitiu trebuie să ştii un limbaj, să cunoşti un mediu, să ai o aplicaţie practică şi gata!
Dacă nu se strică, dacă nu se uzează, dacă nu trebuie întreţinut, aitiul nu dă decât pâinea de azi. Aitiul nu are nevoie de şosele, nu are nevoie de reţele de alimentare, nu are nevoie de mecanici care să-l depaneze.
Aitiul este cea mai parşivă formă de loan: nu lucrează cu materialul clientului ci lucrează cu proiectul clientului. Loan este şi producţia de costume pentru marile firme. Faci costumul din materialul clientului, cu tehnologia clientului. Rămâi cu salariul şi cu experienţa. Mâine vei putea face singur un costum.
Celui care lucrează să facă aitiul, nu-i rămâne nimic, nici măcar experienţa care este unică pentru fiecare produs în parte.
O mulţime de oameni muncesc, o mulţime de oameni aleşi şi cu diplome primesc un salariu azi, ziua de mâine este pentru toţi o speranţă în care nimeni nu investeşte. Să ne fie bine azi, că mâine poate fi orice, poate fi oricum, dar noi ştim bine că nu poate fi rău!
Este foarte bine, dar nu e deloc necesar…
Primele victime colaterale…
Orice război are victimele sale colaterale. Orice dezvoltare nesăbuită calcă pe valorile care nu îi aparţin. Munţii au fost sparţi ca să avem cărbune şi minerale. Aerul a fost poluat ca să avem materiale plastice şi autovehicule. Pădurile au fost tăiate mişeleşte ca să ne minţim că avem dreptul la bani mulţi, mult prea mulţi pentru munca noastră mică de tăietori de păduri.
Aitiul are şi el victimele sale colaterale.
Victimele aitiului sunt oamenii.
Aitiul se face numai cu tineri. Cu cât mai tineri, cu atât mai buni sunt lucrătorii de aitiu.
Aitiul deprofesionalizează. Un lucrător de aiti are randament un număr de circa cinci la şapte ani de la intrarea în muncă. După aceea… ?
Aitiul face munca solitară şi o întoarce împotriva individului. Firmele de aiti ascund cu grijă numărul tot mai mare de tineri cu probleme de personalitate şi cu începuturi de suferinţe psihiatrice.
Aitiul este bine plătit. Un aitist nu poate face decât aitiu. De aceea aitiştii sunt bine plătiţi, aitişti au bani.
Este foarte bine dar nu este necesar….
Aitişti nu trebuie să se gândească la faptul că ei nu au un plan B. Aitişti nu au voie să aibă un plan B. Aitiştilor li se inoculează ideea că ei sunt supraoameni.
Investitorii strategici se bucură să găsească comunităţi cu mulţi aitişti: ei caută mai puţin oameni vii cât caută aitişti disponibili.
In comunităţile unde trăiesc, aitiştii au credite. Dacă aitiul cade, toate creditele se întorc împotriva aitiştilor, împotriva comunităţii. Atunci se va constata cât de mult costă planul B la care nu s-a gândit nimeni.
Planul B nu poate fi construit de o minoritate: minoritatea celor care au diplome. Aitiul din România este domeniul care nu are muncitori, tehnicieni, maiştri. Este bine de ştiut că aceasta este realitatea valabilă numai în România.
Se poate vedea uşor că nu este bine, dar nu este nici necesar.
Victimă este şcoala...
La început, aitiul îl făceau informaticienii şi inginerii. Asta era la început, pe vremuri, când aitiul era simplu dar munca era complicată. Atunci făceau faţă cei buni, cei care ştiau carte, cei cu diplome date de şcoli bune.
Astăzi? Astăzi a rămas doar povestea: cine are diplomă, este musai bun!
Si astfel, şcolile de trei lulele au început să dea diplome de trei lulele şi să facă marketing pentru producţia de diplome. In primul rând au inventat secţii de aitiu şi apoi specializări de specializări de aitiu: „informatică industrială”, „informatică aplicată”, „informatică neaplicată”, „informatică agricolă”, „informatică economică”, „informatică electronică”, „informatică teologică”...
Diplomele de trei lulele au numai rolul să-i facă pe aitişti să fie ceea ce nu sunt şi îi sprijină pe angajatorii lor să le creeze iluzia că pregătirea lor superioară ar fi cea apreciată.
Pentru că toate nu pot fi informatice, informatica a devenit un simplu apendice al unor denumiri de discipline: tot nu contează ce faci în şcoală cât timp în firmele de aiti se face cu totul altceva!
Când şcoala acceptă că singurul ei rol este acela să ofere diplome, şcoala încetează să mai fie şcoală. Pentru aitişti şcolile au renunţat la a mai fi şcoli.
Dacă studentul, angajat ca aitist pe ceea ce ştia din liceu doreşte diplomă, universităţile dau diplome. Ca să poată da diplome, fără număr, fără număr, şcolile statului au admis concurenţa neloială între ele ca principiu de existenţă şi de tocare a banului public şi s-au transformat în şcoli de diplome şi de nimic.
Asta nu este bine dar este şi foarte puţin necesar…
Victimă este comunitatea...
O comunitate în care unii câştigă indecent de mult este o comunitate şchioapă. Fiecare trebuie să câştige după munca pe care o prestează, după efectele muncii pe care o prestează.
In societate nu există El Dorado. Acolo unde toţi câştigă foarte mult, cineva pierde foarte mult.
In momentul în care aitiul românesc se va clătina, comunitatea care s-a bazat pe banii acestor oameni va plăti din greu. Este foarte dificil să rămâi fără un client cu bani, este dificil să ai alături un vecin care, rămas fără loc de muncă, nu va mai putea achita împrumutul la bancă.
Este şi mai dificil atunci când numărul celor care au fost cândva clienţi cu bani şi datornici buni platnici vor deveni oameni de rând. O dovedeşte Valea Jiului, o dovedeşte Hunedoara, o dovedeşte Reşiţa.
Asta nu este bine şi ar fi foarte rău să credem că este necesar…
Victimă este viitorul...
Când gândim viitorul unei comunităţi, când gândim viitorul unei ţări nu putem ignora victimele colaterale pe care cu toţii le vom plăti. Victimele colaterale se nasc şi prin tăcere. Victimele colaterale există şi atunci când alegem să tăcem, atunci când ele apar şi se înmulţesc în jurul nostru.
Rămân întrebările.
Este necesar ca tinerii cei mai buni să fie împinşi cu lozinci ieftine spre pseudodomenii de dezvoltare care dau bine numai pentru investitorii strategici?
Este necesar ca produsele muncii noastre să treacă doar prin ţară şi să ne epuizeze resursa umană printr-o calificare absolut limitată? Care ţară va lua aitiştii din România atunci când aitiul îşi va dovedi limitele de creştere?
Care este deosebirea între România aitiului şi România Caritas-ului?
Este necesar ca ministrul educaţiei să estimeze „din burtă” că România are nevoie de 40,000 de aitişti cu scopul de a spori cifrele de şcolarizare în nişte universităţi care sunt deja supradimensionate faţă de capacităţile lor reale de a produce absolvenţi necesari economiei reale?
Cine mai crede că este bine şi că este necesar?
Statul, corupţia şi bomba aitionică…
Bomba aitionică este pregătită să explodeze prin indiferenţă, de intervenţia neavenită a statului. Statul acţionează prin angajaţii săi diletanţi şi improvizatori şi evită, în mod sistematic, consultanţa calificată în dezvoltarea aplicaţiilor informatice necesare activităţii statului.
In locul consultanţei calificate se preferă acţiunea directă a funcţionarilor publici. Aceştia consideră că doar negocierea directă, numai preţurile sunt importante. In acest fel se ajunge la preţuri aberante şi la lipsa oricăror detalii tehnice de proiectare.
Un exemplu este sistemul informatic al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.
Deşi solicitat de condiţiile de dezvoltare ale ţării, sistemul informatic al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate este construit din raţiuni şi pe baze politice, iar costurile de realizare reale sunt infinit de mari. Costurile nu afectează numai bugetul public ci are consecinţe imense asupra preţurilor în piaţă.
In acest fel se vede că proiectele de aiti sunt profitabile numai în măsura în care beneficiarul lor este statul român. Aceasta este raţiunea care face ca aitiul să pară o direcţie atractivă de dezvoltare.
Este bine că pare a fi bine, dar de necesar, este oare necesar?
Lecţia istoriei: Caritas-ul le-a dat speranţe tuturor naivilor, i-a servit pe descurcăreţi şi pe „cei aleşi” dar mai ales i-a dezamăgit şi sărăcit pe foarte mulţi!
