După ce zeci de ani
a fost linişte, adică „…noi avem plagiatorii noştri…” şi „..voi aveţi
plagiatorii voştri…”, buba s-a spart.
De unde până mai
ieri, miniştri educaţiei nu putea fi bănuiţi de plagiat fiindcă fie nu ştiau să
scrie, fie că nu aveau timp să scrie, s-a aflat că în România a existat şi
plagiat.
Adică în România a
existat ceva corupţi şi nişte plagiate…
Dar cum corupţii nu
se dădeau corupţi, e normal ca nici plagiatorii să nu se dea plagiatori.
Si România trebuia
să rămână ţara coruptă fără corupţi şi ţara plagiatorilor, fără plagiatori.
Si a fost invidia…
In ciuda faptului că
se ştia bine că întreg sistemul de învăţământ din România este construit pe
plagiat şi lipsă de competenţă, cheia începutului Reformei a fost invidia,
sfânta mamă a caprelor mioritice.
Nici nu s-a pomenit
bine numele deputatului pentru Ministerul educaţiei şi în grupurile
apolitic-politice şi parapolitice de discuţii au început să circule informaţii
despre lucrările discutabile ale acestuia.
…apoi realitatea…
Pentru cei care
cunosc legea, infracţiunea a probată de la primele articole „…însuşirea fără
drept a calităţii de autor…”. Simplu şi direct!
In mod practic,
orice formă de expresie preluată dintr-o operă de creaţie fără citare este
plagiat.
Ceea ce nu s-a
străduit nimeni să observe a fost că proaspătul ministru îşi însuşea părţi din
anumite lucrări deja publicate, taman acelea care erau disponibile fără plată
şi apropiate de preocupările sale.
Cu alte cuvinte
orice accident era evitat: erau preluate exact lucrări pe care ministeriabilul
nu a fost niciodată în stare să le scrie.
Ministeriabilul a
intrat iute în vrie şi a început să îngâne speriat că de fapt el făcea popularizarea
ştiinţei, adică vorbea prostimii din România despre marile realizări ale
altora.
Jenanta explicaţie
ţine la prostit-zăpăcita presă de scandal. In fapt, ministeriabilul ajuns
ministru, omitea faptul că numele său apărea ca autor al cercetării şi nu ca
lector la Universitatea populară din Oşorhei.
Si cum cu un singur
ou în buzunar eşti hoţ şi bun de plată, tot aşa cu o simplă preluare ai comis
plagiatul. Că eşti sau nu plagiator trebuie să o constate alţii, dar fapta s-a
comis.
Este normal ca, după
ce a judecat toate cazurile de corupţie, presa să treacă acum la judecat
cazurile de plagiat.
A făcut-o în primul
rând cu injurii, apoi cu comentarii fanteziste şi opinii din cele mai
deşuchiate.
Dintre toate, culmea
ignoranţei toboşate în toată media a fost confundarea plagiatului, adică a
autenticităţii lucrărilor, cu originalitatea acestora.
Nici măcar
realitatea nu i-a trezit pe îngerii ceţii: profesorul din Israel a recunoscut
că lucrarea sa este greşită, dar ea este autentică, adică este a lui, pe când
lucrarea ministrului, care este la fel de greşită pe cât este de copiată, nu
este a acestuia.
Acesta este
plagiatul şi el nu are nimic de-a face cu nici o competenţă ştiinţifică,
fiindcă plagiatul este un simplu furt.
… şi în fine ignoranţa politicienilor…
Subiectul era prea
copios ca să nu fie exploatat specific de oamenii politici care au mai dat de
un stârv şi au mai evitat o dată firescul.
Ca să dovedească
tragismul situaţiei au început să plângă imaginea imaculată a cercetării şi
învăţământului românesc care cică ar fi acum compromisă.
Cu ochelarii lor de
cal, aceşti politicieni de elită nu au sesizat că Israelul nu a dispărut ca
stat când preşedintele său a fost condamnat şi închis pentru abuz sexual, nici
Ungaria nu a rămas fără turişti români când preşedintele său a demisionat
pentru că a plagiat, Germania nu a dat faliment când ministrul său de război
sau ministra educaţiei au fost prinşi tot cu plagiate.
…şi ne-am dat cu ştiinţa-n farfurie…
Speriat de faptul că
nu ştia prea multe despre ţara pe care s-a angajat să o conducă în cinste,
primul ministru a dat lovitura de imagine şi de efect.
Nici mai mult, nici
mai puţin, ‚mnealui, omul legii şi-ia dat cu ştiinţa’n farfurie!
Ca gestul să aibă amplitudine reală la nivelul de la
care vorbea, primul ministru a cerut Academiei Române să se pronunţe asupra
plagiatului.
Păi domnule Prim,
exista o suspiciune de plagiat, adică de furt ca să zic aşa!
De ce trebuie să
faceţi apel la Academie?
Dacă se afla că
ministrul educaţiei a furat un ou de bibilică, v-aţi fi adresat patriarhiei sau
Muzeului de artă al României?
De când este
Academia Română, bărbatul-femeie de serviciu al primului ministru?
Păi dacă Academia a
României se ocupă de nişte amărâte de plagiate de ce nu dirijaţi trecerile pe
roşu la Curtea Supremă? De ce să se ocupe Academia Română de starea culturii
româneşti şi Curtea Supremă de marea corupţie când ele se pot ocupa de ce
dictează primul României?
De când vă este
Academia Română în subordinea funcţională domnule prim?
Chiar nu ştiţi domnule
Prim şi chiar nu ştie preşedintele Academiei Române că Academia Română este o
instituţie autonomă?
… asta ne este ruşinea…
Da, domnule Prim,
de aceasta trebuie să vă fie ruşine!
Nu de faptul că
România are violatori şi plagiatori trebuie să vă fie ruşine. Trebuie să vă fie
ruşine ca primul României îşi permite să-şi bată joc de rolul instituţiilor
statului.
Trebuie să vă fie
ruşine că în numele unei politici, oricare ar fi aceasta, nişte oameni îşi
permit să-şi exerseze puterea vremelnică pe instituţii şi trebuie să ne fie
ruşine că prin oamenii care le conduc aceste instituţii ajung să se supună
necondiţionat factorilor politici.
Ruşine primului
ministru, ruşine conducerii Academiei Române!
Pro’prim:
Primul ministru se
face că nu ştie dimensiunea plăgii plagiatului în România: cu profesorii universitari
care nu au plagiat de prin 1985 până în zilele noastre s-ar putea face cel mult două
universităţi în România, iar producţia lor s-ar diminua la cel mult 20-30 de
doctori pe an. Oare de ce se face?
